Binevenită e nuanțarea făcută de autorități săptămâna trecută în privința corelării gradului de ocupare a unei săli de teatru în raport cu evoluția numărului de contaminări cu noul coronavirus la mia de locuitori.
După ce, aproximativ cu vreo zece zile înainte, se suspendase activitatea cu publicul (atât în interior, cât și în aer liber, deși toamna prietenoasă ar mai fi îngăduit o scurtă serie de reprezentații open air), decidenții au înțeles că e mai bine să diminueze treptat numărul de privitori dintr-o sală, îngăduind 50 la sută din capacitatea incintei până la 1,5 îmbolnăviri la mia de locuitori și 30 la sută, până la indice de 3 îmbolnăviri la mia de locuitori.
Noua perspectivă mută accentul asupra planului local, absolut firesc, întrucât există variații de la un oraș la altul, iar descentralizarea responsabilității (într-un cadru normativ uniformizat) oferă posibilitatea contextualizării restricțiilor în imediatul administrativ și temporal. În plus, abordarea aceasta poate stimula, sper ca măcar într-o anumită măsură, mobilizarea comunității în temperarea accelerării molimei.
Sălile teatrelor n-au fost focare de îmbolnăviri
Noile decizii vor diminua și frustrările, normale, ale artiștilor, producătorilor, care își pun vremelnic profesia între paranteze, și fanilor genului scenic. E sâcâitor să programezi niște spectacole, să faci repetiții (căci titlurile acelea nu s-au mai jucat de câteva luni bune), să vinzi bilete, apoi peste noapte să anulezi totul. Pe spectatori, practica aceasta îi va îndepărta de săli, pentru că, oricât de mult îți place să mergi la teatru, nu e plăcut să fii silit să îți tot modifici programul și să stai cu ochii pe anunțurile publice, pe e-mail ori pe cont, ca să vezi dacă s-au anulat reprezentațiile și ți s-au returnat banii pe bilete. Pe artiști îi demoralizează, deoarece misiunea lor e să evolueze în fața unui public. Din fericire, privită la scară mai largă, împrejurarea e temporară.
Sălile teatrelor n-au fost focare de îmbolnăviri. E o realitatea certificată de statistici. În cazurile cu COVID-19 din instituții de spectacole și concerte, mai ales tehnicieni (vezi situația de la Opera și Teatrul Maghiar din Cluj) boala s-a contractat în alte medii și a fost adusă în culise.
Răspândirea comunitară intensificată impune și o doză ridicată de hazard, dar e limpede că în teatre regulile sanitare sunt respectate atât în privința angajaților, cât și a publicului. Epidemiologii susțin că nu neapărat (ne)respectarea canonului sanitar e problema, cât fluxurile de oameni, faptul că intră acolo 50, 100, 200 de oameni sau câți e voie, care vin din medii foarte diferite și, ipotetic, plimbă virusul dintr-o micro-comunitate într-alta.
La ora la care scriu acest articol, teatrele din București tocmai și-au pus on hold activitatea cu publicul, așteptând temperarea viitoare a molimei.
În privința protejării personalului artistic, tehnic și administrativ din așezămintele culturale, testarea periodică a acestora ar fi binevenită. Ar fi o măsură preventivă ce ar developa din vreme cazurile asimptomatice și ar izola SARS-CoV-2, acest virus extrem de contagios de care trebuie să ne ferim prin toate mijloacele până când un vaccin ne va asigura imunitatea.
Arta care reflectă pandemia
Cum era de așteptat, încep să apară primele expresii artistice ale pandemiei 2.0. Don’t take them for granted (Eidos Foundation și Unfinished) este o instalație fotografică inițiată de Cristian Movilă, care începând din luna martie a asistat prin intermediul obiectivului fotografic efortul angajaților din spitalele bucureștene. Pe parcurs, echipa s-a îmbogățit. Capucine Gros a imaginat textele care să pună în cuvinte povestea video, să prelungească prin verbalizare mesajul imaginilor. People – love – invisible – miss – unfinished sunt cuvintele care ordonează cadre fotografice de atmosferă. S-a lucrat în alb-negru, neutralitatea cromatică intensificând emoția.
Tot de prin primăvară, Cristian Movilă i-a vorbit lui Benedict Cumberbatch despre idee, invitându-l să fie voice-over-ul ei. Actorul britanic filma în Noua Zeelandă și s-a lăsat convins să participe. Tonalitățile ușor abrazive ale vocii sale au imprimat părții video componenta auditivă potrivită, expandând impactul emoțional.
Instalația e construită pe ideea legăturilor de sânge, a calității noastre de a fi fiica/ fiul, mama/ tatăl etc. cuiva. Sunt legăturile cele mai puternice din interiorul oricărei comunități, sunt ancestrale și indestructibile. Nodul de conexiuni familiale recontextualizează toate evenimentele de viață personală și socială, ne sensibilizează în cel mai înalt grad, coboară din abstract întâmplări și situații, le încarcă de conotații afective.
Fundalul sonor reunește sunetele aparatelor medicale de la terapie intensivă, traduce în sonorități operațiuni medicale care înseamnă, în practică, pași către revenirea la viața așa cum o știm sau trecerea în neființă.
Instalația e participativă. Pe pagina web a proiectului sunt înscrise nume ale angajaților din instituțiile sanitare COVID-19 din capitală, invitându-i pe cei care nu apar încă să se înscrie.
Don’t take them for granted a avut o versiune publică, în Piața George Enescu din București (9 octombrie), cu ecrane multiple pe o structură de formă cubică, supradimensionată, dar e activă online pe Unfinished 2.0. E de privit, e de gândit, e emoționantă.
1 Trackback