Rubrici  -  Catalin Sava  -  Toamnă pianistică românească (II)  -  

Noua lume veche. Interviu cu pianista Aurelia Vișovan despre premiera discografică a unei înregistrări cu instrumente de epocă: Mozart, Hummel & Beethoven: Concerto, Sonate, Symphony.

Prima întâlnire cu fortepiano-ul la un masterclass Robert Levin a fost o revelație pentru Aurelia Vișovan: „asta auzea Mozart când compunea!“ și-a spus interpreta pentru care instrumentul premergător istoricește pianului a devenit vehiculul unei mari iubiri.

Cu studii de pian modern, dar și de fortepiano și clavecin la Cluj și apoi Viena, Aurelia este astăzi o artistă aplaudată și premiată peste tot în lume. Pentru mine, discul despre care a acceptat să vorbească în exclusivitate în paginile SdeC este al doilea eveniment al unei minunate toamne pianistice românești. Pentru ea și pentru melomanii din toată lumea, prima ei înregistrare apărută la prestigioasa casă Ricercar, în 11 septembrie, ca urmare a câștigării premiului I la Concursul Internațional Musia Antiqua de la Bruges, în 2019, la categoria fortepiano.

A înregistrat cu pasiune cele două lucrări prezentate în concurs alături de chiar instrumentiștii desemnați să o acompanieze în competiție, două dificile transcripții realizate de Johan Nepomuk Hummel la două capodopere de Mozart și Beethoven pentru fortepiano, flaut, vioară și violoncel și o sonată nostalgică și fantezistă a pianistului-compozitor, considerat marele virtuoz al epocii sale. O înregistrare excepțională în premieră absolută, vibrând de energia pasiunii, în care sonoritățile camerale ale celor două capodopere vă vor face să iubiți sunetul bizar prin fragilitate și căldură al instrumentului complet diferit de pianul zilelor noastre, în care Aurelia Vișovan susține cu strălucire extrem de dificila partitură unde are atât rolul solistului, cât și al acompaniatorului, celelalte instrumente având un rol timbral. Aurelia e o interpretă desăvârșită: finețe, virtuozitate și o viziune cerebral-energetică asupra unor partituri care vă vor da o cu totul altă percepție despre universul sonor în care au fost compuse.

Spirit curios și perfecționist, om generos și cald, Aurelia are multe planuri și vise, în ciuda pandemiei, chiar și pentru România. Despre ele, despre Beethoven, dar și despre fortepiano și frumusețea unei călătorii fascinante în alte timpuri, în interviul de astăzi, cu Aurelia Vișovan, o pianistă îndrăgostită de trecut, care trăiește adesea în viitor.

© Felix Abrudan

„O nouă lume, plină de curiozități și posibilități încă neexplorate“

Aurelia, felicitări pentru superbul tău album Mozart, Hummel & Beethoven: Concerto, Sonate, Symphony, apărut la Ricercar. Hummel sau fortepiano, cine e personajul principal al albumului?

Mulțumesc! Greu de răspuns… Pe cât de mult îmi place să personific instrumentele pe care cânt, cred totuși că ele rămân ceea ce sunt: unelte care deservesc un scop mai înalt, de a transforma în unde sonore ideile pe care interpretul le regăsește în partitură și le filtrează prin propria sensibilitate și personalitate. Cred așadar că muzica e mereu eroul principal! În cazul acesta, atât muzica lui Hummel, cât și cea a lui Mozart și Beethoven, pe care el i-a apreciat enorm.

Despre Hummel știm că a fost unul dintre marii pianiști virtuozi ai secolului 18, elev al lui Mozart și contemporan cu Beethoven, un compozitor prolific care a și transcris în versiuni camerale numeroase opusuri pentru orchestră, concerte mozartiene și toate simfoniile beethoveniene. Ce este însă fortepiano, într-o descriere nepretențioasă, pentru melomanii mai puțin familiarizați, și cu ce e acesta diferit față de pianul modern?

Termenul de fortepiano definește o întreagă paletă de instrumente, de fapt. Este folosit pentru a denumi toate formele de instrumente cu claviatură și coarde lovite, premergătoare pianului modern. Practic, de la invenția lui până la forma lui actuală, acest instrument a parcurs un drum destul de lung, devenind mereu mai puternic, mai voluminos, cu mai multe clape și cu sonorități mai puternice. Primul fortepiano era foarte asemănător unui clavecin: de dimensiuni reduse, cu un sunet delicat și fragil. Până la pianul pe care îl cunoaștem în ziua de astăzi (și care a căpătat forma sa actuală în jurul anului 1900) au existat sute de constructori diferiți de piane, fiecare aducând instrumentului propriile contribuții, invenții, îmbunătățiri. Așadar, e destul de greu de spus ce dimensiuni are un fortepiano, câte clape sau câte pedale, fiindcă arareori se găsesc două instrumente identice. Globalizarea a început mai târziu! Pot doar să vă spun că instrumentul folosit pentru acest CD a fost construit în 1835, la Viena, de către renumitul constructor Conrad Graf, apropiat al lui Beethoven. Are cinci pedale, cu diferite funcții și efecte, care mai de care mai interesant, și un număr de clape ceva mai redus decât un pian modern (așadar, îi lipsesc anumite sunete foarte înalte și unele foarte grave). Pe mine mă fascinează însă sunetul său atât de fragil și totuși atât de cald! Instrumentul a fost recondiționat recent, într-un atelier specializat din Belgia, și se află în stare foarte bună de funcționare – atât de bună, încât auzindu-l, ne putem ușor imagina tipul de univers sonor pe care îl cunoștea, spre exemplu, Beethoven, la vremea sa!

Cum ai ajuns la acest instrument pe care inventatorul lui, florentinul Bartolomeo Cristofori, îl numea „gravicembalo col piano e forte“? Și de ce ai ajuns să-l iubești?

Prima întâlnire am avut-o la Salzburg, la un curs de măiestrie cu renumitul pianist, fortepianist, organist și muzicolog Robert Levin. În sala de curs se aflau două piane moderne, iar alături, un fortepiano din vremea lui Mozart. Levin ne-a rugat pe fiecare să încercăm să cântăm piesele clasice pregătite pentru curs, pe fortepiano. Cu toții am avut atât un mic șoc (deoarece sunetul și modul de funcționare al instrumentului erau fundamental diferite de cele ale pianului modern, cu care eram obișnuiți), cât și o adevărată revelație: așadar, asta auzea Mozart, când compunea piesele noastre preferate! Dintr-o dată mi s-a deschis o nouă lume, plină de curiozități și posibilități încă neexplorate. Aveam multe întrebări fără răspuns: oare instrumentul acesta a avut o contribuție la însăși geneza pieselor? Dacă Mozart ar fi cunoscut pianul modern, ar mai fi compus el oare la fel? În ce măsură compozitorii se adaptau la limitele instrumentului și în ce măsură încercau să le depășească? Cred că un răspuns scurt la întrebarea ta ar fi: iubesc fortepiano-ul pentru că mă transportă în timp, într-o lume parțial necunoscută, pe care încerc să o descopăr cu ajutorul său.

Fortepiano Conrad Graf, Vienna 1835 sn 2006. Collection Chris Maene

„Suntem oarecum obligați să privim înapoi“

Dacă în Roots, o provocare unică și discul tău de debut din 2018 interpretai trei opusuri Mozart, Beethoven și Liszt pe trei instrumente diferite, pe acest album folosești un instrument vienez Conrad Graf din 1835. Cum ai descrie sonoritatea stranie (pentru mine ușor fanată, dar într-un sens frumos), culoarea tandră și colțuros-astringentă în același timp, a instrumentului fortepiano?

Proiectul Roots, despre care vorbești, este însăși dovada sonoră a faptului că e foarte greu de descris acest instrument în termeni generali. După cum spuneam și mai sus, fiecare fortepiano e unic, chiar și instrumentele făcute în același an de către același constructor. Unele sunt tandre, altele mai aspre, unele au bași puternici, altele un sunet filigran în toate registrele. Pentru CD-ul Roots am încercat să găsesc un instrument potrivit pentru fiecare piesă, în funcție de data compoziției și a construcției pianului. Rezultatul mi se pare chiar și astăzi fascinant, modul în care sonoritatea se schimbă de la lucrare la lucrare, de la compozitor la compozitor.

Susții numeroase recitaluri solo și camerale, fortepiano, pian modern dar și clavecin, un instrument pe care după studiile din țară, de la Cluj, l-ai aprofundat la Universitatea de Muzică din Viena, acolo unde ești asistent universitar. Cum reușești replierile stilistice repertoriale și cum intri tehnic și emoțional în fiecare lume aparte – ce presupune tehnic adaptarea la fiecare repertoriu și instrument în parte, tehnică, tușeu – și, dincolo de partitură, starea emoțională necesară de la modern la istoric și invers?

Iată o întrebare care cere un răspuns cât o teză de doctorat! Nu o spun la întâmplare, chiar lucrez la o teză la momentul actual, la Academia de Muzică din Cluj, exact pe această temă. Este greu, așadar, să fac un rezumat în câteva rânduri, pot să spun că, din punct de vedere tehnic, trecerea de la un instrument la altul e o mare provocare. Mai ales dacă se întâmplă pe scenă, fără timp de pregătire și gândire prealabil. Dimensiunile clapelor sunt diferite, greutatea lor de asemenea; numărul de pedale variază, uneori nu există pedale deloc, alteori vreo șapte! Adeseori pedalele sunt acționate cu genunchii, sau cu mâinile. Pentru mine însă această provocare este absolut fascinantă, mă menține alertă, deschisă ca muzician la noi posibilități. Și pot să fiu sigură că nu mă plictisesc niciodată! Am învățat între timp că fiecare instrument cere o abordare ușor diferită a muzicii, lucru de neimaginat pentru pianistul modern, care se pregătește sute de ore pentru a crea o interpretare infailibilă și fixă, cu care poate câștiga un concurs chiar și în somn. Îmi place această flexibilitate, acest spirit improvizatoric la care te obligă acest stil de viață. Aproape niciodată nu știi ce te așteaptă când ajungi în fața unui nou instrument – și asta mi se pare grozav!

O întrebare pe care ai mai auzit-o cu siguranță: și totuși, de ce să cânți pe un instrument de epocă, dintr-un alt timp, atunci când ai la dispoziție aceste minuni ale tehnicii care sunt pianele moderne. Mozart sau Beethoven n-ar fi fost încântați să cânte pe Steinway sau pe Shigeru Kawai?

Din curiozitate, în primul și în primul rând! Pianul modern e un instrument standardizat: de mai bine de o sută de ani, practic toți constructorii de piane construiesc exact același tip de instrumente. E ca și cum, dintr-o dată, toți constructorii de mașini ar construi Toyota! Se prea poate că ar fi o calitate extraordinară, dar nu ar fi plictisitor? Având în vedere că nu prea avem alternative moderne la pianul actual, suntem oarecum obligați să privim înapoi. Pe lângă asta, există și curiozitatea de a descoperi universurile sonore ale compozitorilor pe care îi interpretăm. Majoritatea nu au cunoscut pianul modern – oare nu cumva au apreciat exact aceste „limitări“ ale instrumentului pe care îl aveau la îndemână? La urma urmei, nici pianul modern nu e perfect. Însă departe de mine de a renunța la el. E un instrument minunat, dar pentru mine doar un instrument dintr-o paletă foarte mare de posibilități.

„Împărtășirea unei experiențe“

Înregistrări în Provincial Museum Begijnhofkerk Sint-Truiden, Februarie 2020

Care e geneza discului apărut pe 11 septembrie la Ricercar?

A fost foarte simplu: discul s-a născut ca urmare a câștigării premiului întâi al concursului de la Bruges. În finală, piesa impusă a fost tocmai această prelucrare a lui Hummel a concertului în do minor de Mozart, pentru pian, flaut, vioară și violoncel. Cei trei muzicieni cu care am înregistrat discul sunt cei care m-au acompaniat și în finala concursului, fiind desemnați și selectați de către organizatori. Ne-am cunoscut acolo și a fost practic dragoste la prima vedere! Am decis din start că nu doresc neapărat să înregistrez un CD solo, cum ar fi fost normal, ci să împărtășesc această experiență cu ei, mai ales fiindcă nu existau alte înregistrări ale acestor piese pe piață.

Ești prima româncă laureată a prestigiosului concurs Internațional Musica Antiqua de la Bruges care numără printre câștigătorii marelui premiu pe clavecinistul Christiane Jacotett, organistul Ton Koopman, violonistul Andrea Marcon sau clavecinistul și dirijorul Ottavio Dantone – organistul de origine română Michael Rădulescu a fost în trecut membru al juriului. Cum a fost și prin ce a fost acest concurs special pentru tine, știu că ai participat la multe în cariera ta?

O rectificare: mai există doi laureați din România la acest concurs: Erich Türk, actualmente profesor de orgă și clavecin la conservatorul din Cluj, a obținut în 2000 premiul al II-lea la secțiunea orgă, iar Nicoleta Ion, rezidentă în Germania, premiul al IV-lea la secțiunea fortepiano în 2004. Sunt însă, într-adevăr, singura norocoasă cu premiul întâi, o mare onoare pentru mine având în vedere istoricul atât de bogat al acestui concurs. Pentru mine personal a fost o surpriză plăcută, fiindcă planificasem deja să renunț la concursuri – îmi spuneam: „acesta va fi ultimul, indiferent de rezultat“. Iată că a mers bine și se dovedește a fi cel mai important premiu din cariera mea, datorită prestigiului său enorm și a posibilităților pe care mi le-a oferit ulterior.

Noul tău CD, cu Anna Besson, Cecilia Bernardini și Marcus van den Munckhof, care cântă de asemenea pe instrumente de epocă, cucerește prin sonoritatea minunată. Cât de greu e de fapt să cânți transcripțiile lui Hummel? Atunci când asculți nu ai niciodată senzația că ar lipsi ceva din concert, nici din simfonie, chiar dacă tehnic vorbind e vorba muzică de cameră cu doar patru instrumente?

Hummel a fost unul dintre cei mai cunoscuți virtuozi ai pianului la vremea sa. Cred că îi făcea mare plăcere să compună lucruri care ar pune orice pianist în dificultate. Transcripțiile sunt făcute în așa fel încât să poată fi cântate doar la pian solo, fără celelalte instrumente. Așadar, flautul, vioara și violoncelul aduc doar un aport coloristic partiturii, și nu unul structural. Asta înseamnă, desigur, că partea de pian este în general extrem de dificilă, fiindcă conține practic toate vocile din partitura orchestrală. De aceea nu se simte lipsa nici unui element. Mi se pare cu adevărat o realizare a lui Hummel, cu toate că asta a însemnat multă muncă de pregătire din partea mea.

Mozart – ce surpriză frumoasă și originală să asculți acest celebru concert nr. 24 într-o versiune camerală, cu o culoare specială și o atmosferă senzuală și delicată, mult spațializată de aranjamentul lui Hummel. Cât de greu e să susții în paralel dublul rol al pianului, cel al orchestrei și al solistului, și să rămâi totodată în paradigma concertului pentru pian și nu a unui cvartet cu pian?

Într-un fel, e mai simplu să fii mereu cu mâna pe pian și să cânți și la părțile de tutti. Nu îți pierzi concentrarea. Pe de altă parte, în contextul unei înregistrări, este și foarte obositor. Mereu trebuie să fii pe fază, în priză, ore în șir. Pe lângă asta, trecerea de la o parte de tutti la una solistică nu e lipsită de dificultăți, dintr-o dată tipul de sunet trebuie să fie altul, dar e și asta o aventură – așa cum îmi place mie!

Hummel, Sonata pentru pian în fa minor op. 20 – o lucrare solo de o tandrețe aparte pe fortepiano în această sonată quasi una fantasia în trei părți: cum e „originalul“ Hummel pentru tine la fortepiano, muzica unui aranjor genial despre care știm că a fost și pianist remarcabil?

Hummel este un compozitor între două lumi: cu un picior încă în clasicism, explorează deja, cu toate mijloacele, expresivitatea romantismului. Lucrul cel mai frapant pentru mine în muzica sa este exact această aparentă dezordine de idei și sentimente: de la o secundă la alta trece de la nostalgic la exuberant, de la energetic la melancolic. Foarte tipic romantismului, de altfel, dar încă fără forme bine definite, lucru care și mie îmi oferă o mai mare libertate. Ca interpret, simți întrucâtva că nu știi ce va urma în măsura următoare (la figurat, bineînțeles; dacă se întâmplă asta la propriu, pe scenă, nu e chiar plăcut!), simți că explorezi un teren necunoscut, care te poate lua prin surprindere atât pe tine, cât și pe cei din public. Într-un fel, parcă reprezintă însăși natura vieții, cu toate necunoscutele momentelor care încă nu au sosit.

Beethoven, Simfonia Nr 1 în do major – să cânți toate notele din partitura de orchestră!

Da, pentru că fără să minimalizez aportul colegilor, pianul e totul aici, o colorizare a trioului vioară-flaut-cello.

„Noi, muzicienii, trăim adesea în viitor“

Ce înseamnă Beethoven pentru tine? În luna noiembrie, îți mai apare un disc cu sonate pentru pian și vioară beethoveniene, în compania Linei Tur Bonet, din nou fortepiano?

Pe lângă faptul că am pornit deja din familie cu o mare dragoste pentru muzica lui Beethoven (tata mereu l-a considerat și continuă să-l considere cel mai mare compozitor al tuturor timpurilor), trebuie să mărturisesc că anul acesta aniversar, 2020, mi-a oferit o cu totul altă perspectivă asupra muzicii lui. Am avut ocazia să studiez și aprofundez foarte multe piese ale sale, atât solo, cât și camerale, iar pentru CD-ul Hummel, chiar și orchestrale. Colaborarea cu Lina Tur Bonet însă a fost una cu totul specială, deoarece am avut ocazia să consultăm o ediție cu totul nouă a sonatelor pentru pian și vioară de Beethoven, apărută abia luna aceasta la editura Bärenreiter. Ediția a fost realizată de un mare specialist în Beethoven, muzicologul Clive Brown, care analizează în ea diferite aspecte ale modului de interpretare al acelor vremuri, ghidând interpretul pentru a-i înțelege mai bine notația. Am avut chiar și norocul de a-l întâlni personal și de a-i cânta, înainte de înregistrare, lucru care ne-a inspirat enorm. Arareori se găsesc artiști cu o carieră atât de impresionantă ca a Linei Tur Bonet care încă mai sunt dispuși să își pună crezul la îndoială și să deschidă ușa unui nou mod de a vedea și auzi lucrurile; sunt foarte norocoasă.

Ai avut recent un recital la celebra Bozar, în 11 octombrie, din păcate prezența ta în formula cu Anna, Cecilia și Markus pe 18 noiembrie la Cluj, la festivalul Mozart, a fost anulată din motive pandemice, așa cum ți-au fost anulate și alte recitaluri și concerte în această toamnă, în Austria, Japonia și Germania. Ce a însemnat pentru tine această perioadă stranie în care COVID-19 a dat totul peste cap?

Ne doream enorm să venim să cântăm la Cluj! Pentru mine, Clujul și Festivalul Mozart înseamnă acasă, iar pentru ei trei ar fi fost prima excursie în România. Planificam chiar și un mic tur al Transilvaniei după. Din păcate nu a fost să fie, de data aceasta, dar sperăm să recuperăm după ce vremurile se mai liniștesc, poate însă cu alt repertoriu.

Pentru mine, anul 2020 se anunța a fi cel mai ocupat an din viața mea de până acum: multe concerte, multe deplasări, programe diferite, patru înregistrări de CD, doctoratul și, pe lângă asta, două joburi în două țări diferite. Am început anul cu multe speranțe, dar și cu o oarecare teamă. Îți poți imagina ce a însemnat când toate astea au dispărut dintr-o dată! După cum spuneam însă mai devreme, nu mă tem de neprevăzut, ci aleg mereu acceptarea situației și iau ce e mai bun. Am avut în sfârșit timp să aprofundez lucruri pe care îmi doream demult să le cunosc, mai ales în contextul tezei de doctorat, am învățat multe piese noi și m-am apucat de sport. Am ajuns ulterior să apreciez mult mai mult ce înseamnă să poți face muzică alături de alții, sau pe o scenă, în puținele apariții care au fost totuși posibile în pofida pandemiei. Pe lângă asta, cred că am învățat, la fel ca mulți alții în perioada asta, să apreciez momentul prezent și fiecare lucru bun care a reușit să ia naștere, depășind toate obstacolele. Noi, muzicienii trăim adesea în viitor: următorul concert, piesele de învățat, planul de repetiții pentru luna iulie 2022… Cred că neprevăzutul și instabilitatea vremurilor actuale ne învață pe toți o lecție în această privință.

© Andrés Añazco

La final, un îndemn și un salut pentru melomanii români și cititorii SdeC: de ce să ascultăm acest disc?

Dacă nu am reușit să vă conving în răspunsurile de mai sus, îmi e greu să cred că o voi face acum; însă aș dori să transmit că vă consider pe toți dedicatori ai acestui disc! Îmi doresc mult să prezint fascinanta mea lume sonoră și publicului românesc, mai puțin familiarizat cu acest tip de instrumente. O consider o datorie a mea, ca româncă, mai ales într-o perioadă în care nu am putut să-mi văd țara și familia de luni și luni de zile, și în care gândurile mele se îndreaptă spre voi, cei de acasă, mai mult ca oricând. Tuturor sănătate și optimism, să ne revedem și reauzim cu bine!

Mulțumesc!

Albumul Mozart, Hummel & Beethoven: Concerto, Sonate, Symphony cu pianista Aurelia Vișovan poate fi ascultat & achiziționat pe Deezer, Apple Music, Highresaudio și Spotify!

https://open.spotify.com/artist/5GnmWD5MlVdITl1ZX1KxMy

Audiție plăcută!