Festivalul Les Films de Cannes à Bucarest a fost afectat de nesiguranța autorităților, care au anunțat cu puțin timp înainte de începerea lui ba că închid cinematografele din Capitală, ba că le redeschid, pentru a le reînchide din nou. Festivalul inițiat de Cristian Mungiu și organizat de Asociația Cinemascop împreună cu Voodoo Films s-a repliat pe ultimii metri înaintea startului și a mutat o parte din filme online (pe Orange TV GO), programând altele pentru drive-in-ul din Snagov și pentru spațiile în aer liber de la Cărturești Verona și Fabrica Grivița. În acest an însăși titulatura festivalului a sunat puțin ciudat. După cum se știe, Festivalul de la Cannes nu s-a mai ținut în 2020, iar filmele a căror selecție fusese anunțată au fost date pe la alte festivaluri importante. Programul le-a dat posibilitatea cinefililor români să vadă filme recente care nu au putut circula în acest an din pricina pandemiei.
Secțiunea de industry a fost menținută, dar a trecut cu totul pe online. Ea a constat în tradiționala întâlnire Managing Talents, care s-a concentrat acum pe ce înseamnă pentru un actor un accent bun dacă vrea să joace într-o producție internațională, precum și în deja obișnuita vitrină Works-in-Progress, unde 19 producții și coproducții românești aflate în postproducție au fost prezentate unor agenți de vânzări și directori de festivaluri importante din străinătate.
Cine a văzut în paralel și online filme de la Astra Film Festival și Les Films de Cannes à Bucarest a putut observa legături bizare între ele, ca și cum cele două festivaluri s-ar fi privit în oglindă. Acest lucru ține de un gen de coincidențe care nu pot fi explicate. Cea mai frapantă comunicare s-a produs între filmul japonez True Mothers, realizat de Naomi Kawase după cartea lui Mizuki Tsujimura, și producția daneză Nu mă uita/ Forget Me Not, realizată de Sun Hee Engelstoft și selecționată la Astra Film Festival – amândouă vorbind despre copiii din spațiul asiatic dați spre adopție la naștere de tinerele lor mame.
True Mothers, care a fost selecționat inițial la Cannes, dar care până la urmă a avut premiera mondială la Toronto, pleacă de la propria experiență de copil adoptat a regizoarei. Naomi Kawase și-a explorat propriul trecut încă de la primele filme (poate așa a și ajuns la cinema), dar față de documentarele Embracing (1992) sau Katatsumori (1994), unde își căuta tatăl ori vorbea despre relația cu mătușa care a adoptat-o, acum privește problema adopției și din tabăra unui cuplu care adoptă un băiețel, și din cea a unei tinere care, după ce a rămas însărcinată la 14 ani, pleacă șase ani mai târziu să-și recupereze copilul, realizând că renunțarea la el i-a dus numai nefericire.
Trecând de la o tabără la alta, povestea acumulează elipse temporale și flashbackuri încorporate progresiv în narațiune, dar totul e fluid și coerent, parcă ocrotit de prezența discretă a celor trei personaje feminine care sunt trei modele diferite ale aceleiași feminități a cărei menire e să ocrotească viața. Aceste personaje sunt Satoko (femeia de condiție bună, care iubește copilul adoptat ca pe propriul copil), Hikari (mama naturală) și Shizue (directoarea centrului pentru tinerele mame).
Amintind de filmele compatriotului său, Hirokazu Kore-eda, Naomi Kawase păstrează în film delicatețea și buna creștere specifice spiritului nipon, dar vine și cu sensibilitatea feminină care o face să înțeleagă intuitiv și legătura dintre o femeie și mediul în care trăiește (spațiul se transformă, se curbează în jurul acesteia), și resorturile discrete care fac ca o femeie să rămână egală cu sine în cele mai grele condiții.
La vérité, cel mai nou film al lui Hirokazu Kore-eda (cineastul a luat la Palme d’or la Cannes acum doi ani cu Shoplifters), nu mi s-a părut strălucit (deși a avut cronici bune), dar e interesant pentru a înțelege poate mai bine cât de important e pentru unii cineaști spațiul în care s-au format. La vérité e primul film pe care Hirokazu Kore-eda l-a realizat în altă țară (Franța), în altă limbă (franceză, engleză) și cu vedete de talie internațională (Catherine Deneuve, Juliette Binoche, Ethan Hawke). E o poveste de familie, puțin autoreflexivă, despre o vedetă de cinema plină de sine (Deneuve) care e vizitată de fiica sa, scenaristă la New York (Binoche), soțul acesteia (Hawke) și fetița lor. Relația mamă-fiică e dificilă, fiica suferind din pricina imposibilității mamei de a-și manifesta iubirea și a aerelor de vedetă la care nu renunță nici în cadru intim. Pentru că asistentul mamei și-a dat demisia, supărat că n-a fost pomenit în autobiografia proaspăt apărută, fiica se vede obligată să-și ajute mama la filmările pentru un SF despre o femeie care călătorește în spațiu pentru a împiedica avansarea unei boli incurabile, întinerind pe măsură ce fiica ei (interpretată de personajul lui Deneuve) îmbătrânește tot mai mult. Prilej pentru mamă de a avea, prin artă, insight-ul de care avea nevoie pentru a redresa relația cu propria fiică.
Filmele lui Hirokazu Kore-eda conțin la un moment dat un declanșator emoțional care reglează conflictul și care poate fi subversiv (ca în Shoplifters) sau nu, dar aici el nu există. Necazul spectatorului (sau poate e doar al meu) e că nu poate să-și scoată din minte că-i vede pe Deneuve, Binoche și Hawke jucând cu entuziasm în filmul unui cineast pe care-l admiră, dar nereușind să devină personajele. Marca lui Hirokazu Kore-eda se pierde „in translation“. Mutat din acvariul lui nipon într-o producție internațională nivelată, talentul lui de a spune o poveste simplă cu mult în ea se pierde înăuntrul unui film care ar funcționa mai bine ca satiră a unui mediu ultra-egotist, dacă nu s-ar dori mai mult de atât. (Și Naomi Kawase a avut în 2018, cu Vision, o tentativă sub așteptări de a folosi actori internaționali – coincidență, era tot cu Juliette Binoche!)
Despre Thomas Vinterberg nu am avut niciodată o părere grozavă, cu excepția excelentului său debut, Festen (1998), realizat după rigorile Dogmei. Am avut mereu senzația că (excepție făcând Festen) alege mereu un subiect interesant pentru a nimeri pe lângă, prin niște erori de abordare care țin mai mult de mentalitate decât de iscusință ori de inteligență dramaturgică. De-a lungul vremii, presa internațională l-a susținut, ceea ce nu se mai poate spune despre Another Round, care n-a avut cronici prea bune după premiera de la Veneția 2020. (Se pare că anul ăsta nu s-au prea făcut filme bune, după cum nici legumele nu s-au făcut cum ar fi trebuit.)
În Another Round starul danez Mads Mikkelsen tronează peste ceea ce pare să fie un spin-off după Vânătoarea/ The Hunt (de Thomas Vinterberg, 2012) interpretând rolul unui profesor (de astă dată, de liceu) care decide împreună cu alți trei colegi de cancelarie să depășească criza vârstei mijlocii testându-și capacitatea organismului de a face față băuturii. Luând de bună afirmația filosofului și psihiatrului norvegian Finn Skårderud cum că în corpul omenesc alcoolul lipsește în mod obișnuit în proporție de 0,05%, ei încep să consume zilnic alcool (până la 8 seara, la fel ca Hemingway) și își dau curând seama că orele le ies mult mai bune, că ei devin tot mai populari printre elevii care oricum consumă și ei alcool și că viața de familie se îmbunătățește și ea.
Cum e de așteptat, experimentul îi transformă rapid în alcoolici și nu le rezolvă problemele de fond, cum ar fi lipsa comunicării cu apropiații, singurătatea, lipsa de încredere în sine. Deși nu e de nivelul lui The Hunt și încearcă să demonstreze ceva ce e la mintea cocoșului, Another Round poate să ne trimită, dacă l-am văzut la pachet cu documentarul Trăiască dragostea/ Long Live Love, de Sine Skibsholt (de la Astra Film Festival), spre o înțelegere mai cuprinzătoare a societății daneze sau a societăților cu un nivel ridicat de trai, unde libertatea de care se bucură oamenii de la vârste fragede are două tăișuri. Degeaba înveți într-un liceu unde poți scrie cu graffitti pe pereți și unde poți folosi telefonul mobil dacă școala nu te face liber și la cap. Probabil că Vinterberg ar vrea să spună asta, doar că nu prea știe cum.