Cunoscută de publicul larg ca traducătoare în limba spaniolă a unor opere majore ale literaturii române, Marian Ochoa de Eribe este mai presus de toate o mare admiratoare a culturii române, cu care a avut ocazia să facă în mod fericit cunoștință în timpul când a predat literatură comparată la Universitatea „Ovidiu“ din Constanța.
Ați fost invitată în două rânduri la FILIT. Ce amintiri ați păstrat despre festival?
„Experiența FILIT“ este una cu totul și cu totul extraordinară. Prima dată am fost invitată în 2014 și am rămas extrem de impresionată și mi-a fost greu să cred că un astfel de eveniment, atât de îndrăzneț și ingenios, atât de bine gândit și organizat, atât de bogat în întâlniri de tot felul și, desigur, atât de îmbogățitor pentru participanți, putea păstra nivelul de-a lungul anilor. Pentru că, spre bucuria mea, am fost invitată și anul trecut și impresia nu s-a schimbat cu nimic. Dimpotrivă, cred că experiența mea din ediția anului trecut a fost și mai interesantă și FILIT la fel de extraordinar, dacă nu și mai mult. Cum s-a exprimat după FILIT 2019 colega noastră Jarmila Horáková, traducătoare de literatură română în limba cehă: „Cum am putut trăi până acum fără FILIT?“. Asta rezumă cel mai bine, după părerea mea, cum trăim noi, traducătorii, acest festival cu totul special. Scriitori, critici, jurnaliști, colegi traducători de pretutindeni, un public motivat și entuziast participant la lansările de carte, interviuri, conferințe, dezbateri, toate acestea nu pot fi numite, nici descrise. Se numesc FILIT și se numesc Iași. Pentru că orașul Iași este fără îndoială un element definitoriu. Orașul trăiește acest festival cu o bucurie și cu un angajament greu de găsit în alte locuri. Asta e o parte fundamentală a succesului și a atmosferei FILIT. Ca profesoară de liceu nu am cum să nu mă emoționez când văd elevii și profesorii lor urmărind cu atenție o dezbatere sau o conferință.
Iubitorii de literatură vă cunosc ca traducătoare și profesor de literatură comparată. Am dori să știm mai multe despre dumneavoastră, despre copilăria în orașul natal Bilbao și despre primii dumneavoastră ani de studii.
Am avut o copilărie liniștită, pot să zic că am fost o fată cuminte, am învățat bine și mult de când mă cunosc. Părinții m-au dat la școală destul de târziu – sunt un copil al baby boom-ului anilor ’60 și nu prea erau locuri la școală –, la vârsta de șase ani. Până atunci am fost acasă cu mama și cu frații mei mai mici. Mama m-a învățat să citesc la patru ani. Îmi amintesc foarte limpede de prima mea carte: un cadou de la unchiul meu cu poveștile lui Walt Disney. O păstrez încă la mama acasă și au citit-o și nepoții mei! De atunci nu m-am oprit, strângeam bani ca să-mi iau mai multe cărți, citeam necontenit. Nu aveam cum să nu aleg o carieră profesională legată de citit, de literatură.
Am studiat Filologie la Universitatea din Deusto, la iezuiți. Imediat după absolvire am primit o bursă pre-doctorală și am susținut doctoratul în literatură comparată în 1992. Lucrurile s-au complicat când am refuzat postul oferit la Universitate, proiectul meu profesional s-a blocat brusc, nu prea aveam unde să mă duc, unde să predau. Am participat atunci la un concurs pentru un lectorat de limba și literatura spaniolă în Europa de Est. Am câștigat postul la Universitatea Ovidius din Constanța. Așa a intrat România în viața mea. Chiar ieri m-am întâlnit pe stradă cu conducătoarea mea de teză de doctorat și am vorbit îndelung despre norocul meu: cine ar fi spus că visul meu ratat de a preda la Deusto s-a deschis către un vis mult mai interesant și mai plin cum este cariera mea ca traducătoare de literatură română?
Care sunt autorii care v-au transmis pasiunea pentru literatură?
Nu pot să zic că a fost Walt Disney, pentru că mă fac de rușine! Dar nici nu pot să pomenesc un autor anume. Copilă – sau adolescentă – fiind, i-am citit pe Dostoievski și pe Jules Verne, pe Walter Scott și pe Pérez Galdós, pe Shakespeare și Molière sau pe García Lorca și Stendhal.
Citeam fără filtru, așa cum citește orice copil înnebunit de literatură. Într-un fel mi-e dor de acest sentiment de libertate, de lipsa de prejudecăți care ne cuprind cu trecerea timpului și care ne fac mai precauți, mai puțin curioși în privința alegerilor noastre literare. Acum avem mai puțin timp la dispoziție și trebuie să aplicăm un filtru oarecare…
Cartea care v-a impresionat cel mai mult și pe care o recitiți?
Nu prea recitesc proză, doar textele pe care le predau la școală. În schimb recitesc poezie, mă întorc mereu la poeții din generația ’27 de la noi – Cernuda, Lorca, Alberti, Guillén, Salinas –, la alți mari poeți spanioli din secolul XX – Blas de Otero, Valente, Victoria Atencia, Gil de Biedma – și la poeți mai tineri, printre care Pilar Adón ocupă acum primul loc.
Între 1993 și 1997 ați fost lector de limbă spaniolă la Universitatea Ovidius din Constanța. Cum ați făcut această alegere și ce a însemnat ea pentru cariera dumneavoastră universitară?
Am pomenit mai sus cum am ajuns, în mod absolut întâmplător, la Universitatea Ovidius. Am câștigat un post de lector în România, dar mai erau și în Bulgaria și Lituania. A fost deci o întâmplare minunată. Nu-mi pot imagina viața fără anii mei în România, fără România, pur și simplu.
Cum v-ați adaptat cu iernile constănțene pe malul Pontului Euxin? Nu pot să nu evoc aici Tristele și Ponticele lui Ovidiu.
Am aterizat la Arad în noiembrie. Arad și nu București datorită ceții care împiedica aterizarea la Otopeni. Noroc că în avion era și doamna ambasadoare, care ne-a luat pe mine și pe lectorița din Craiova cu mașina de protocol până la București. Un drum mai lung, desigur, dar și foarte interesant. Am văzut țara cu o privire curioasă și deschisă la aventura care tocmai se deschidea înaintea mea.
Așadar, am ajuns tocmai când iarna se pregătea să mă primească cu brațele deschise. Până atunci eu nu știam că poți simți cum îți îngheață miezul creierului. Asta explică faptul că am investit primul meu salariu într-o minunată căciulă de astrahan pe care o păstrez și acum și cu care mă întorc în România de fiecare Crăciun. Eu eram și sunt obișnuită cu vremea ploioasă și umedă din nordul Spaniei, din Țara Bascilor, dar acum ador și gerul, gheața, viscolul… Recunosc oricum că e mai bine cu încălzirea centrală decât fără, cum a trăit săracul Ovidiu.
Dar oamenii, în societatea care făcea atunci primii pași spre democrație?
La început m-am simțit foarte singură. Nici nu se putea altfel. Dar n-a durat mult. Norocul meu a fost faptul că am ajuns într-un oraș mai provincial și la o facultate mai nouă, recent înființată atunci și pusă pe picioare de niște oameni entuziaști și minunați, conduși de Marin Mincu. Pentru mine România este acest colectiv, nu altceva. Am un imens respect și o părere extrem de bună despre ei și despre tot ce m-au învățat. Vreau să povestesc și o mică anecdotă: eu tocmai fusesem în State pentru a-mi scrie lucrarea de doctorat. Vizitasem acolo câteva universități importante în domeniul meu și care, desigur, m-au impresionat datorită mijloacelor lor. Când am ajuns în România în 1993, la o facultate foarte modestă cum era pe atunci Universitatea Ovidius, am rămas absolut frapată de calitatea intelectuală a colegilor mei, de capacitatea lor, de munca în condiții de nedescris (fără căldură, fără calculatoare, fără hârtie de scris, fără lumină – pentru că se furau becurile). Prima mea reacție a fost: da, asta e cu totul altceva, asta e o viața academică și intelectuală cum nu am găsit nicăieri…
Cum ați învățat limba română?
Am învățat-o pur și simplu, „pe teren“. Cu colegii mei de la facultate. Am un oarecare talent pentru limbi străine și, mai ales, un profund respect pentru limba fiecărui om. Nu pot să stau într-un loc fără să nu încerc să comunic în limba respectivă. A durat cam cinci luni până am rupt-o în românește, mai ales la schimburi lingvistice cotidiene, la piață, la gară… Îmi doream să comunic cât mai repede și cât mai bine, asta a contat cel mai mult. Și voiam să citesc literatură română, desigur. Prima carte în română a fost una a Hortensiei Papadat-Bengescu, Concert de muzică de Bach.
Cum v-ați hotărât să traduceți literatură română?
A durat destul de mult până m-am hotărât. Nu prea aveam încredere în șansele mele de a convinge un editor. Eu stau la Bilbao, un oraș mai provincial, și nu am avut niciodată contacte în Madrid sau Barcelona, unde se desfășoară viața culturală și editorială spaniolă. A fost insistența necruțătoare a unei a colege din Universitatea Ovidius care m-a „forțat“ să mă apuc de tradus.
În succesul meu a intervenit iarăși destinul: chiar și fără contacte, am scris la câteva edituri și tocmai una dintre cele mai importante (Pre-Textos) a răspuns imediat. Manuel Borrás, editorul, era îndrăgostit de opera lui Panait Istrati de când era copil și îl citise tradus din franceză în casa părintească. Nu îmi puteam imagina un astfel de noroc. Am semnat un contract pentru Moș Anghel și Kira Kiralina. Asta a fost, așa de simplu și așa de minunat.
Se poate cineva improviza traducător? Ce calități și ce exigențe i se impun unei astfel de persoane?
Un traducător este, în primul rând, un cititor. Un cititor complex care poate citi în extensiune și în profunzime. Trebuie să fie cel mai bun cititor al unui text. Nu ajunge o lectură superficială. Traducătorul este un fel de ceasornicar care demontează un ceas ca să-l monteze altfel.
După părerea mea, trebuie să fie și un bun cunoscător al ambelor culturi și un profund specialist în literatura proprie, pentru că el urmează să introducă acest artefact literar într-un orizont nou, cum ar zice teoreticienii teoriei receptării, prin care însuși traducătorul se plimbă ca la el acasă. Nu se poate altfel.
Care este, după părerea dumneavoastră, calitatea esențială necesară unui bun traducător?
O cultură bogată, o sensibilitate aparte pentru limbaj, pentru articularea textului literar, pentru funcționarea limbii, atât limba maternă, cât și cea de adopție, mai trebuie, desigur, multă răbdare, pasiune… Actul de a traduce este un fel de stare halucinantă, un voiaj între limbi care provoacă o bucurie greu de explicat cuiva dacă n-a tradus.
Ce vi se pare cel mai greu în munca de traducere?
Mai mulți traducători se plâng de lipsa de timp. Eu mă consider foarte norocoasă: prima condiție ca să accept un proiect este un termen de predare lung. Eu lucrez la liceu, nu sunt o traducătoare full-time, timpul meu e destul de limitat. Din acest motiv vreau să impun eu termenul meu. Altfel nu accept, nu aș putea lucra în grabă, fără să pătrund în carte, fără să trăiesc în ea, forțată de stresul predării manuscrisului…
În ce privește activitatea în sine, desigur se întâlnesc dificultăți punctuale care țin de stilul autorului, de diferențe culturale… dar asta face parte din meserie și din farmecul ei.
Ce satisfacții oferă în schimb?
Am spus mai sus că tradusul provoacă o stare care nu seamănă cu nimic. Un traducător lucrează simultan cu două limbi și două texte care se întâlnesc și se îndepărtează întruna. Bine că măcar am citit foarte recent o cărticică extrem de lucidă a lui Edith Grossman, o mare traducătoare de literatură spaniolă în limba engleză, care vorbește despre această stare de halucinație legată de actul traducerii. Nu prea îndrăzneam să o mărturisesc cu glas tare, dar ea mi-a deschis drumul!
Din 2009, v-ați dedicat aproape în exclusivitate traducerii operei lui Mircea Cărtărescu. De ce acest autor și de ce acest atașament față de opera sa? Cum alegeți autorii și cărțile pe care le traduceți?
Traducerea operei lui Mircea Cărtărescu a fost un proiect propus de Enrique Redel, editorul de la Impedimenta. El lucrase la altă editură înainte de a-și înființa propria editură și publicase deja De ce iubim femeile. Când și-a fixat catalogul nou, s-a gândit imediat la Cărtărescu, deși nu prea bănuia care urma să fie răspunsul cititorilor la o operă atât de originală și ambițioasă. Din acest motiv, prima carte publicată de Impedimenta a fost Ruletistul, care a apărut ca un mic volum separat, ca o încercare pentru a testa gustul cititorilor spanioli. Critica și publicul au răspuns într-un mod entuziast și asta a și declanșat publicarea restului operei, care se bucură de un succes incontestabil atât la noi, în Spania, cât și în America de Sud. Nu putem uita, de altfel, că spaniola a fost prima limbă străină în care a apărut Solenoid. Trebuie să recunosc că eu aveam emoții mari legate de apariția romanului, o carte atât de complexă, atât de mare, atât de ambițioasă din toate punctele de vedere. Dar Solenoid a apărut în septembrie 2017 și a intrat imediat pe cele mai cotate liste printre cele mai bune cărți ale anului. A fost o bucurie imensă pentru toți!
Opera lui Mircea Cărtărescu este atât de mare, încât nu prea am cum să mă angajez la alte proiecte decât dacă e vorba de un proiect mai scurt și doar dacă editura respectivă e dispusă să accepte o colaborare pe termen lung.
Printre operele pe care le-ați tradus să cităm mai întâi Kyra Kyralina, Moș Anghel ale lui Panait Istrati și Romanul adolescentului miop și Gaudeamus de Mircea Eliade. Ce ne puteți spune de această experiență?
Da, au fost primele mele traduceri și îmi sunt foarte dragi. Când m-am hotărât să traduc sau să încerc măcar o carieră ca traducătoare, citisem multă literatură din perioada interbelică și cu asta am vrut să încep. Toate cărțile de mai sus au fost foarte bine primite, dar s-a ivit imediat proiectul legat de Cărtărescu și deocamdată acolo am și rămas! Pe de altă parte, Joaquín Garrigós s-a ocupat de-a lungul anilor cu traducerea la noi a operei marilor scriitori din această perioadă, care e foarte bine reprezentată în Spania.
O altă întâlnire presupun unică este și cea cu romanele Tatianei Țîbuleac. Ce ne puteți spune despre aceasta?
Exact, cred că acest adjectiv, „unică“, definește cel mai bine cum am ajuns să traduc cartea Tatianei Țîbuleac. Cu prilejul târgului de carte de la Madrid, dedicat în 2018 României, am găsit un articol în suplimentul cultural al ziarului „El Mundo“ care prezenta ultimele voci literare în limba română. Între aceste romane era și Vara în care mama a avut ochii verzi, despre care nu auzisem încă. O prietenă din România mi-a confirmat că e vorba de o carte extraordinară. Când am ajuns în iulie la Constanța, primul lucru a fost să citesc cartea. Impactul a fost mai puternic decât m-aș fi așteptat, astfel încât l-am sunat imediat pe Enrique Redel și l-am amenințat că dacă el nu vrea să publice Vara, eu oricum mă apuc s-o traduc și îmi caut altă editură. Răspunsul lui Enrique a fost tot fulminant: „Dacă tu zici că e o carte care merită, o public“. Așa am ajuns la a șaptea ediție în Spania și la nașterea „Fenomenului Tatiana Țîbuleac“ în America din Sud. Sunt foarte fericită, mă simt în mare măsură responsabilă de descoperirea la noi a acestei autoare extraordinare.
Ce proiecte aveți în momentul de față? Autori și cărți noi, surprize?
Nu pot să mă plâng de lipsa de proiecte! Mă ocup în primul rând cu revizia celui de-al doilea roman al Tatianei Țîbuleac, Grădina de sticlă, și a romanului Provizorat de Gabriela Adameșteanu, cea din urmă mi-a procurat o mare bucurie ca traducătoare. Am și semnat deja contractul pentru Fontana di Trevi, care urmează să apară, tot la Acantilado, în 2023. Între timp, în toamna lui 2021 o să publicăm și o ediție foarte ambițioasă a poeziei lui Mircea Cărtărescu.