Cartea a treia din Mica trilogie a marginalilor – Izgoniții – s-a lansat acum un an, timp în care am putut s-o citesc și s-o rumeg pe îndelete, știind că sigur-sigur voi scrie despre ea: este deja cutumă să întâmpin în cronici, după puterile mele, cărțile-vedetă ale lui Vasile Ernu.
Am făcut-o încă de la Născut în URSS (2006) și Ultimii eretici ai Imperiului (2009), când părea un extraterestru în peisajul cultural românesc, cel autosuficient, nombrilist și provincial, lovit tocmai în aceste metehne de către tânărul și ireverențiosul eseist. I-am comentat apoi primele două cărți ale Trilogiei (Sectanții, 2015, și Izgoniții, 2016). Nu am scris despre lucrările lui mai nișate, dar am citat din ele în contexte mai mult sau mai puțin academice.
A glosa pe marginea scrierilor lui Ernu este pentru mine un prilej de a participa la reflecțiile cele mai curajoase din spațiul public. De fiecare dată când am făcut-o, m-am simțit în avanpostul ideilor care înrâuresc și influențează realități, al teoriei care caută calea spre politici sociale. M-am agățat ca biciclistul de un camion, care (dacă e să duc mai departe metafora) a căpătat în timp portanță și gabarit cultural-societal.
Astăzi, la vârsta maturității, Vasile Ernu se așază tot mai bine în rolul intelectualului public care diseminează concepte, explică sensuri, adesea sub formă digest; și, în general, contribuie la democratizarea participării deliberative în republica ideilor.
În ani de trânte ideologice, în care i s-au agățat etichete precum acelea de spion rus, stângist papă-caviar, restaurator comunist etc., Vasile Ernu a încasat zâmbind și argumentând cu răbdare. Și a scris. A tot scris cărți (inclusiv pentru copii), articole, postări pe blog, pilule pe Facebook… Toate prejudecățile neoconilor dâmbovițeni i-au servit drept combustibil polemic în elaborarea volumelor în lucru. Dacă l-am bănui că a știut să profite de scandal, poate că nu am greși; dar trebuie adăugat că ripostele lui au fost întotdeauna benigne, sapiențiale, în spiritul unor valori umaniste indeniabile, uitate poate prea ușor în actuala Românie a darwinismului social.
Cartea are o structură narativă neașteptată
Vocația sa de narator esopic este poate cel mai bine exprimată în Izgoniții, o scriere cu diverse fire epice și numeroase personaje care își împletesc destinele. În câteva cuvinte, cartea urmărește modul în care s-au născut și au luat amploare mișcarea comunistă est-europeană și sionismul (personificate narativ de doi frați care se despart, alegând să meargă pe căi diferite). Poate că unei bune părți din publicul românesc de azi îi vine greu să-și închipuie că pionierii comunismului – resimțit, printre alții, și de noi – erau niște tineri inocenți și idealiști, victime ale unor persecuții istorice. Pasămite, numai nouă ne-a fost greu, numai noi am îndurat ce e mai rău… și ce e mai rău e comunismul, nu-i așa?
Ei bine, nu-i chiar așa, ne spune Vasile Ernu, maestrul decepțiilor revelatoare, reușind să ne explice istoria mare prin istoriile mici ale unor personaje emblematice. Pogromuri, revolte, violențe și mișcări radicale se combină cu modă vestimentară, rețete de prăjituri, trucuri de supraviețuire, snoave evreiești, poezie revoluționară și multe-multe cântece: fiecare se reflectă în toate celelalte; toate participă la Zeitgeist, la mersul vremurilor.
În dialogurile dintre personaje, între un flirt, un cântec de petrecere sau o vorbă de năduf în idiș, se strecoară ideologia, sub formă de dezbateri, frământări sau lamentații. Ernu continuă în stilul cu care și-a obișnuit cititorii, cel al povestirii morale (sau filosofice), cu focus pe conținut, pe valori și pe transmiterea ideilor; gen care distonează atât de puternic cu tradiția prozei românești din ultimele decenii, interesată (dacă nu obsedată) de textualitate și tropi de construcție narativă. La acest capitol, Ernu a știut în timp să se poziționeze alternativ, etichetându-se ca eseist sau autor de non-ficțiune, categorii la care a obținut prestigioase premii, fără a constitui o concurență pentru prozatorii experimentaliști, textualiști și „mașscriiști”.
Volumul Izgoniții vine însă cu îndrăzneala de a tulbura acest armistițiu. Cartea are o structură narativă neașteptată: pornește un număr de istorisiri cvasi-independente, legate pe alocuri prin traiectoria personajelor, pe care le creionează atent, le aruncă în vâltoarea (uneori plină de suspans) a acțiunii, acumulează tensiune diegetică, ne face să participăm afectiv la dezvoltarea eposului… pentru a întrerupe apoi traseul și a trece la următorul caz: de la Aaron la Vladimir, de la un personaj real (Urusov) la altul legendar (Fima), de la Sașa la Sara; și de la Sara la Ezra etc. Va reveni oare în punctul unde ne-a lăsat?, te întrebi. Cum se va lega de noua dezvoltare? Citești pe nerăsuflate, vezi că paginile ți se împuținează… Ce se va întâmpla? Cum și unde se vor întâlni toate aceste fire întrerupte?
Cel mai didactic și mai extrovert scriitor român contemporan
Încă o dată – și de data asta cu brio – Vasile Ernu se dovedește un maestru al decepțiilor revelatoare. [SPOILER ALERT] Toate istoriile rămân suspendate. Acțiunea pornită la sfârșitul secolului XIX în Certa osedlosti (teritoriul de rezidență îngăduit evreilor) se curmă în preajma lui 1917… pentru ca apoi, brusc, să ne trezim în Istanbulul contemporan. Cu aceea ocazie aflăm, redate într-un alineat, dramele nemaispuse ale personajelor principale, de-a lungul cumplitului secol XX: teroare, suferință, deportări, extincție. Toate spuse cu simplitatea relației dintre o bunică și un nepot: „Ea povestea, iar eu aveam în față un secol de istorie. Simțeam în poveștile ei cum istoria o ia îndărăt. Și, în același timp, știam amândoi că nimic nu mai poate fi la fel“ (p. 297).
Poate cel mai didactic și mai extrovert scriitor român contemporan, poate cel mai manifest în intențiile demersurilor sale auctoriale, ne lasă, de data aceasta, în fața unei enigme: de ce această prăpastie istorică în corpul povestirii? O figură analogică pentru hăul căscat între idealurile tinereții veacului și realizarea lor? Între umanitate și pierderea ei? Un metaforic crater de explozie semnificând spulberarea iluziilor? Sau poate o întrerupere neașteptată și absurdă, ca în filmele lui Hanecke, menită să ne bruscheze în atașamentul pe care ni l-am format față de eroi; pentru a ne scutura, astfel, opiniile prea ferme, prejudecățile prea rigidizate? O sugestie a faptului că istoria și-a pierdut sensul, acela pe care idealiștii și l-au imaginat și l-au urmat? „Noi (…) luptam pentru emancipare și drepturi, iar nepoatele mele și toată generația lor (…) vor să revină la ce a fost cândva, să renunțe la toate drepturile câștigate (…) Inimaginabil! Cum e posibil ca bunica să fie anarhistă emancipată, iar nepoata islamistă fundamentalistă? Undeva am greșit profund…“ (idem).
Fiecare carte din tripticul Marginalilor descoperă, grosso modo, câte un corp nevăzut de aisberg, din zonele inaccesibile ale societății. Dar ne și furnizează (pe lângă nenumărate alte idei, considerații și teze) câte un mare principiu simplu de enunțat, important în referențialul concepției lui Ernu. Astfel, cartea despre Sectanți ne spune că puterea hegemonică poate fi înfrântă, nu atât opunându-i-te public, cât ignorând-o și aneantizând-o în conștiință. Cartea despre Bandiți (featuring pușcăriași, cerșetori și teribilii hoți-în-lege) ne demonstrează că sărăcia și violența sunt generate de o violență mai mare, cea a nedreptății sociale. Dar cartea despre Izgoniți? Ce mare adevăr, exprimabil în câteva cuvinte, ne lasă? Probabil că răspunsul îl găsim contemplându-i acea misterioasă elipsă naratologică. Prigoana, persecuțiile, nedreptatea ca sistem funciar – statal chiar – versus combustia idealurilor politice care li se opun pare să fie o combinație explozivă, nimicitoare, fără soluții.
Vasile Ernu, Izgoniții, colecția „Ego-grafii“, Polirom, 2019
1 Trackback