„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Fragil, de Simona Goșu, care va apărea în curând în colecția „Ego. Proză“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
După ce a mâncat, fetița a ieșit în curte. A luat scăunelul de sub streașină și a dat roată casei, cu el la subraț. A deschis portița care ducea în grădină. S-a oprit lângă cazanul imens, verde, plin ochi cu apă de ploaie. A rezemat scăunelul de el și s-a urcat. S-a uitat la mulțimile rotitoare de mormoloci. I-a împrăștiat cu un băț. Și-a cufundat mâinile în apă și a prins câțiva, i-a lăsat să se prelingă printre degete. Le-a urmărit mișcările rapide, ochii bulbucați și i-a strivit de peretele încălzit al cazanului. Și-a netezit fustița cu palmele de câteva ori. S-a grăbit cu scăunelul în brațe pe lângă tufa de hortensii violete. A înaintat cu grijă printre crinii albi și l-a rezemat de gard, în dreptul bradului. A căutat cu privirea printre flori, de la un capăt la altul al grădinii, a apucat sârma roșie dintre crăițe și, când a ridicat-o, a agățat câteva petale portocalii. Le-a tras dintre cutele sârmei și a urcat pe scăunel, ținându-se de gard, s-a înălțat pe vârfuri și a atârnat cheia de stâlp. A coborât cu grijă, grăbindu-se pe lângă casă, cu scăunelul în brațe.
S-a dus în leagăn și s-a așezat cu fața spre poartă. A rămas o vreme acolo, cântând, fără să se legene. Când a auzit un sunet de clopoței, a fugit și s-a lipit de poartă. A salutat-o pe tanti Floarea, care ducea caprele la pădure. Le-a urmărit cum se îmbulzeau, și-a strecurat mâna prin gard și a mângâiat un ied. A rugat-o pe femeie să-i arate biciușca cu care mâna animalele. Vecina i-a dat-o și Alina a săltat-o ușor în aer, cercetându-i împletitura de curele. S-a întors apoi în leagăn și, aproape de prânz, a fugit în casă. A ieșit cu un coșuleț roz, cu mânere, în care culcase păpușa. S-a oprit în fața camerei străbunicii. A ciocănit și a intrat cântând: Eu bat la ușa casei, așa și așa, și-mi lustruiesc pantofii, așa și așa.
S-a învârtit de câteva ori pe loc, rotind coșul cu amândouă mâinile. A rămas nemișcată, privind calendarul cu sărbători religioase; chenarul auriu cu roșu și literele negre parcă îi săltau înaintea ochilor. Dinspre pat, a răzbătut un vaiet și fata a tresărit, încruntându-se. A pus coșulețul pe masă, a scos păpușa și s-a apropiat de pat. Mica stătea lungită, cu o mână pe frunte. Respira greu. Avea basmaua desfăcută, întinsă sub cap, iar părul alb și rar i se răsfirase pe pernă. Alina s-a așezat lângă ea.
— Așa ai tu părul, Mica? a întrebat-o, aplecându-se.
Femeia și-a dus mâna la piept și a scâncit.
— Arde, arde, a îngăimat.
— Ce arde? a întrebat fetița și a cercetat cu privirea de-o parte și de alta a pernei. Unde le-ai pus?
Mica gemea, cu mâna pe piept.
— Arde tare, a rostit printre vaiete. Deschide geamul, deschide-l.
— Nu arde nimic, a spus copilul și a lăsat bebelușul pe pat. Nu deschid nimic. Atât îți trebuie, să te-audă mamaie. N-ai supărat-o destul?
— Arde aici în piept, arde tare. Să nu mă lași cu geamul închis, Ancuțo.
Fetița s-a încruntat și s-a ridicat.
— Plec, Mica. Nici nu mă mai uit la mâinile tale.
— Nu mă lăsa, a rostit femeia prelung.
Și-a apăsat brațul stâng, în timp ce-și zbătea capul pe pernă.
— Cheam-o pe maică-ta, cheam-o, a spus cu glasul întretăiat.
— N-am cum, a răspuns scurt fetița.
Și-a luat păpușa. A ridicat-o, a aruncat-o în aer. A prins-o și a culcat-o pe braț, cântându-i: Am o fetiță mică, așa și așa, și fumul se ridică, așa și așa. Dădea din cap și dansa cu ochii la jucărie.
— Cheamă iute pe maică-ta, cheamă! a țipat femeia cu mâna pe piept.
— Eu bat la ușa casei, așa și așa, și-mi lustruiesc pantofii, așa și așa, a continuat Alina, clătinând din cap spre păpușă.
S-a oprit, și-a țuguiat buzele spre păpușă, sărutând-o pe obraz.
— Cum s-o chem? Mama e la București, Mica. Ești rea, ești rea, i-a repetat, legănându-se, fără să o privească.
— Ancuțo, nu m-am împărtășit, mamă, a șoptit bătrâna.
Își acoperise fața cu mâinile și gemea.
— Tu plângi sau râzi, Mica? a întrebat fetița, îndreptându-și privirea spre ea.
A pus bebelușul pe masă și s-a întors la bătrână. I-a desprins mâinile de pe față și i-a privit atent chipul brăzdat. Ochii micșorați ai bătrânei au fixat-o, rugători. Copilul i-a pus mâna sub bărbie și i-a atins cutele de piele moale.
— Știi că am văzut un om care avea o mască ca fața ta? a zis fetița, plimbându-și degetele pe obrajii ei. Nu-ți curge nici o lacrimă, a mai spus, cu bărbia înspre perete.
— Au, au, a țipat Mica, înfigându-și mâna în piept.
Nasturii cămășii i se desfăcuseră și fata a tras repede pătura pe ea.
— Am pus eu cheia la loc, Mica, să nu se mai supere mamaie, dar tu ești rea. Are dreptate mamaie, plângi întruna.
S-a ridicat și s-a dus spre masă.
— Stai, fetiță, stai, a îngăimat bătrâna printre suspine.
— Dacă-mi zici cum mă cheamă, a spus copilul, întorcându-se brusc.
— Ancuță, aprinde-mi lumânarea, nu mă lăsa fără lumină. Nu mă lăsa, a rostit cu voce stinsă Mica.
Fata s-a întors și s-a oprit la capătul patului. S-a aplecat spre veioză și a aprins-o.
— Atât și plec. Că tot rea ești, a spus, așteptând lângă pat, cu mâinile în șold.
— Sub pernă. Aprinde, aprinde cum te-am învățat.
— Am aprins, uite, i-a arătat fetița veioza. Câte fac eu pentru tine: am furat chibrituri, m-am jucat cu focu’ și te mai scot și din necazuri, a spus, desfăcându-și pe rând degetele, ca și cum socotea.
Se plimba de la un capăt la altul al încăperii. Și-a încrucișat mâinile pe piept și a continuat să măsoare camera cu pași grăbiți. Bătrâna gemea pipăind cu mâna sub pernă. A dat să se ridice în capul oaselor și a scos un vaiet puternic. A început să rostească „Tatăl nostru“. Fetița s-a oprit lângă pat. Și-a strecurat mâna sub pernă și a scos lumânarea.
— Dacă-mi zici cum mă cheamă, ți-o dau, i-a spus Alina, sprijinită de noptieră.
O privea pe străbunica ei ținând lumânarea în mână. Bătrâna se căznea să întoarcă capul spre pernă, rostind cu glasul întretăiat rugăciunea. Fetița și-a pus o mână în șold, legănându-se.
— Ajută-mă, fetiță, a îngăimat Mica.
CARTEA
„Cu aceste remarcabile proze de debut, Simona Goșu nu datorează nimic tradiției literare de la noi. Subiectele ei sunt pe cât de actuale, pe atât de inedite, subsumate temei vulnerabilității fără să facă vreo concesie așteptărilor sau sensibilității cititorilor: familii monoparentale depășite de situație, maternitate nedorită sau frici neînțelese, copii lăsați la cheremul instinctelor sau al hazardului… Dramatismul situațiilor fiind egalat doar de finețea cu care se desfășoară, căci sunt mult calm în așteptarea cruzimii și multă subtilitate în preajma răului. Cât despre limbaj, rareori cineva a reușit să «taie» atât de adânc, lăsând urme atât de puțin vizibile. Uimire, plăcere și admirație – asta am simțit citind, recitind și povestind și altora aceste povestiri, printre cele mai bune scrise la noi în ultimii ani. Un debut memorabil, care – cred – va marca proza scurtă românească.“ (Marius Chivu)
AUTOAREA
SIMONA GOȘU (n. 1976) este traducător, a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, secția engleză-română, la Universitatea din București și un master de lingvistică aplicată și predarea limbii engleze. În 2016 a urmat un curs de scriere creativă, organizat de „Revista de Povestiri“, sub îndrumarea lui Florin Iaru și Marius Chivu. A publicat proză scurtă în „iocan“, „Familia“, „Steaua“ și pe revistadepovestiri.ro. Fragil este cartea sa de debut.