Rubrici  -  Oltita Cintec  -  Silviu Purcărete 70  -  

Am urmărit unul dintre cele mai recente spectacole ale lui Silviu Purcărete într-o reluare în cadrul Festivalului Internațional de Teatru Sibiu (FITS) online. În 2017, artistul a lucrat la Tokio Metropolitan Theater o versiune la Richard al III-lea, un text clasic transferat într-o cultură ce proiectează o cu totul altă perspectivă asupra creațiilor bardului de la Stratford-upon-Avon.

În urmă cu niște ani am publicat o carte despre universul scenic al regizorului: Silviu Purcărete. Privirea care înfățișează. Editura Teatrul Azi a reeditat-o recent, tirajul inițial fiind epuizat demult, iar împlinirea a 70 de ani de viață, în primăvara aceasta pandemică, a fost un motiv întemeiat editorial. Am avut șansa nu doar să vizionez foarte multe dintre spectacolele regizorului, ci și să asist la repetiții. N-a fost deloc simplu. Nu-i place ca intrușii, cei ce nu fac parte din echipa spectacolului, să fie pre­zenți în etapele de pregătire.

A avea pe cineva așezat în sală care să stea cu ochii pe tot ce se întâmplă acolo până înainte de seara premierei și să facă tot soiul de notițe e perturbator. Oricât de discret ar fi elementul acesta exterior fără aport creativ. Ar putea deveni un martor incomod, un factor suplimentar de stres pentru o grupare cu alcătuire temporară care trebuie să-și afle caden­ța și să funcționeze la unison într-o lună și jumătate – două, cât tru­dește împreună pentru un spectacol. Intenția mea în privința repetițiilor izvorâse, inițial, dintr-o curiozitate strict profesională: cum face cel mai cunoscut și mai solicitat regizor român în teatru și operă pe diverse meridiane? Ce taine ascunde stilul care duce la atâtea minunății scenice?

Acceptarea unui rău necesar

Am simțit crisparea lui Silviu Purcărete și dilema în care dorința mea de-a intra în laboratorul său le-a declanșat. Își imagina, probabil, că voi fi genul băgăreț, care va avea milioane de păreri. Sau, cine știe, poate va vărsa în paginile de mondenități ale presei informații care, indiferent de natura lor, e obligatoriu să rămână tăinuite, pentru a nu disloca legăturile atât de subtile și de dificil de forjat dintre actorii din distribuție, dintre aceștia și regizor, scenograf, compozitor, coregraf, dintre ei și tehnicienii de scenă sau meșterii de la atelierele de producție.

Caracterizat de o infinită po­litețe, domnul Silviu Purcărete amâna formularea unei încuviin­țări. Mi-era limpede, încă înainte de a-i vorbi, că nu bucuria va fi starea cu care va primi cererea, dar curiozitatea mea era atât de mare încât eram dispusă să risc. Ca să fructific în propriul avantaj micul interval de derută, m-am grăbit să adaug că nici prin cap nu-mi trecea să rostogolesc vreo vorbă despre ce aveam să văd acolo. Și că mă voi strădui să fiu cât se poate de invizibilă. Finalmente, cu un ton care exprima totala îndoială că avea să iasă ceva bun din situația asta, a ridicat ușor din umeri (moment în care mi-am zis, „gata, atât a fost, mai calc pe aici la premieră!“) și a replicat „Bine!“, ca atunci când știi că nu ai altă variantă decât acceptarea unui rău necesar.

Știe exact cât de bine i-a ieșit un spectacol

A fost fascinant să descopăr în acțiune poetica regizorală a lui Silviu Purcărete. Să văd cât de natural le stimulează colaboratorilor creativitatea, cum reușește să-i implice pe toți într-un travaliu de născocire comun. Cum lucrează pe text, câte variante e în stare să facă (de ordinul zecilor, cu sute de decupări și rearanjări) până ajunge la soluția dramaturgică cea mai potrivită, mulată pe distribuție. Cum îi duce pe inter­preți în zone de modelare de personaj despre care ei înșiși nu știu că sunt capabili. Cum citește din mers situațiile scenice, le reconfigurează până la formula cea mai apropiată de ceva ce există mai întâi exclusiv în imaginația lui, dar se transferă și se întrupează în spectacol. Cât de eficient comunică cu cei din echipa consolidată (Dragoș Buhagiar, Vasile Șirli), de multe ori fără cuvinte, un tip de comunicare cimentată în sezoane de activitate împreună, în afini­tăți artistice similare. Cum con­struiește celebra vizualitate scenică, renunțând la vorbe și mutând în imagine. Cum eliberează fluxurile de idei și rezolvări scenice. Cu un calm infinit, reluând de câte ori este necesar, fără încărcătură nervoasă inutilă, cel pu­țin nu revărsată către scenă.

Silviu Purcărete știe exact de fiecare dată cât de bine i-a ieșit un spectacol. Nu e genul care se euforizează la ceea ce așază în scenă numai și numai pentru că-i materializează gândurile. Are perspectivă critică și capacitate de distanțare. La Tokio, cu Richard al III-lea a reabordat o temă atât de actuală, a malversațiunilor puterii, neschimbată, iată de secole, chiar dacă hainele ei scenice sunt altele. 19 actori japonezi evolu­ează în această mizanscenă în care revin elemente din estetica lui: prezența corului, ca element de contrapondere la personajele princiale, muzica live susținută la vedere de trei instrumentiști, obiectele scenice cu putere evocativă de genul pălării/ jobene, scau­ne etc. Un personaj tăcut, Shakespeare, interpretat de o actriță, îl secondează în scenele esențiale ca o umbră pe acest nou Richard, care nu e deloc diform prin în­fă­țișare, actorul are chiar o pres­tație foarte atletică, dar e malformat sufletește și mental. Acolo se află sursa răului.