Intr-o zi, tatal meu, care calatorea in acei ani cu serviciul prin Thailanda, Indonezia si alti „tigrisori asiatici”, s-a facut alb de enervare cind un taximetrist brunet a refuzat sa ne ia. Dupa ce s-a mai calmat, ne-a povestit cum in alte tari taxiurile stau la coada asteptind un client si cum te-ar lua chiar si pentru cincizeci de metri. Eram convins ca exagereaza, pina am ajuns eu insumi la un alt capat al lumii, si am vazut, in Rio de Janeiro, o mare de masini galbene la picioarele mele. Ce imagine! A meritat sa dau echivalentul a douazeci de dolari pentru a face o cursa cu una dintre ele.
Nevoia uzuala de a merge cu taxiul este dublata, in ce ma priveste, de placeri temporare si locale, asa zicind culturale. Intr-un taxi, oriunde te-ai afla, intelegi ceva din specificul national ori regional; si iti poti construi ori verifica o anumita perspectiva antropologica. Cei care nu stiu decit sa se incrunte cind aud de mersul cu taxiul (de unde are asta bani de aruncat?) pierd nu doar halci de timp pretios mergind pe jos ori cu transportul in comun; ci si savoarea intilnirilor cu neprevazutul individual si cu natura umana, in general. In autobuzul supraaglomerat calatorii nu discuta, ci se cearta. „Comunicarea” lor este interjectionala si impregnata de ura. Ce diferenta fata de colocviile tihnite din taxi! Aglomeratia urbana naste aici nu violenta, ci solidaritate; nicidecum lupta oarba pentru un loc liber, ci o contemplatie in doi a valurilor si zadarniciilor vietii.
Bineinteles, contemplatia nu e totuna cu pasivitatea. Fiindca, in timp ce dialogul cu soferul de taxi se intinde in toate directiile (politicienii nesimtiti, baiatul in ultimul an de liceu, nevasta care totusi e un om de treaba, stoarfa aia care uite-o cum se urca in bemveu, Rapiduletul cu care tin de patruzeci de ani, patriotismul lui nea Nicu, prietenia cu un tovaras cu care isi bea cafeaua la 8 fix), reflexele lui de demaraj, ocolire, depasire, penetrare auto ramin intacte.
De obicei imi place sa ascult, nu sa povestesc. Dar chiar daca as vrea sa strecor o secventa personala, simt ca Soferul de taxi nu vrea de fapt sa inregistreze noul altora. El voieste sa se confeseze unui Pasager reinnoit, sa-si expuna filosofia de viata tuturor celor care se perinda pe scaunul mortului. Daca i-as spune ca lucrurile pot fi privite si invers, intrucit nenumarate vehicule s-au strins in atitia ani in spatele unui singur calator, l-as jigni si – mai grav – l-as contraria.
In strainatate, intilnirile noastre sint desigur mai colorate, dar si mai formale. Peste barierele lingvistice, inalte, se trece greu, astfel ca investigarea Celuilalt se rezuma la un examen de suprafata, fizionomic, epidermic. Un taxi driver indian, cu un urias turban in cap, conducind prin New York, imi spune mai mult despre spiritul metropolei americane decit despre universul launtric al soferului. Numai in Romania, dezvaluirea de sine este trepidanta; numai aici, devii frate cu taximetristul inainte sa ajungi la destinatie.