Nu știu alții cum sunt, dar mie îmi place să văd filme online. De mulți ani așteptam să primesc linkuri în loc să pierd vremea spre și la cinema, unde să văd de multe ori un film mediocru și să mă enervez pe cei care stau pe telefon în timpul proiecției. Nimic mai plăcut decât o pătură pe tine, picioarele în încălzitorul electric, popcornul (de casă) în brațe și posibilitatea să mai poți opri filmul când te plictisești.
Viața online e mai mult decât suportabilă dacă ai curte & grădină și o poți combina cu cărți fizice (sic!). Cu Jurnalul lui Rilke, de pildă, pe care-l citești cu reținerea că pierde enorm prin traducere până când îți trece prin cap că poate mai important ca nuanțele exacte ale gândurilor lui Rilke tânăr (poate că nici el nu știa tot timpul ce voia să zică) e altceva. Că nu lungile discuții de la 1900 „despre viață și frumusețea trăirii“, sau „despre veșnicie și de ce ne simțim înrudiți cu veșnicia“ sunt importante, ci faptul că în seara lui 3 aprilie 1900 (într-o zi de marți) a căzut „prima ploaie călduță de primăvară“ sau că în seara zilei de 6 septembrie 1900, când Rilke s-a plimbat pe lângă Worpswede, bătea vântul.
Fascinația memoriilor și a jurnalelor nu stă, poate, doar în evenimente punctuale, ci în tapiseria pe care ele o construiesc împreună cu detaliile aparent neimportante, tapiserie care ne dă sentimentul că trecutul continuă să existe în altă parte și că poate fi invocat oricând, făcându-ne, cum zice Rilke, să „ne simțim înrudiți cu veșnicia“.
O să revin altădată la memorii & jurnale, dar acum mă duc la un documentar care are premiera pe HBO GO în 19 noiembrie 2020 și care mi s-a părut foarte interesant. Crazy Not Insane, realizat de oscarizatul documentarist american Alex Gibney și inclus în Selecția Oficială de la Veneția 2020, reface cariera psihiatrei americane Dorothy Otnow Lewis, care încă din anii ’70 a început să lucreze cu delincvenți juvenili, încercând să înțeleagă rădăcinile violenței. Lewis (care e specială fie și pentru că are acasă o „pisică Gillette“) a ajuns să consulte criminali în serie pasibili de pedeapsa cu moartea (pedeapsă încă în vigoare în 25 de state americane), inclusiv pe Ted Bundy, Arthur Shawcross (care a fost executat în 1991 pentru uciderea a 11 femei) și Mark David Chapman (care l-a ucis pe John Lennon în 1980, dar cazul acestuia din urmă nu e discutat în film). Și Robert De Niro a solicitat-o să-i faciliteze cunoașterea unor criminali atunci când se pregătea pentru Cape Fear (de Martin Scorsese, 1991).
Lewis susține că nu există „natural born killers“. „Criminalii nu sunt născuți, ci făcuți”, pentru că aproape toți delincvenții juvenili violenți cu care a lucrat, precum și criminalii în serie pentru care a depus mărturie fuseseră supuși violenței și abuzurilor în copilărie. Dacă au și o problemă neurologică a creierului și tendința spre paranoia, aceste persoane pot ajunge să comită acte îngrozitoare, dar atunci ele nu ar trebui ucise, ca în Evul Mediu, ci închise în instituții de specialitate unde nu mai pot face rău altora și unde pot fi studiate pentru a preîntâmpina apariția altor criminali.
Lewis nu a prea avut succes cu teoriile ei – de aici și filmul care pune accent și pe pedeapsa capitală aplicată adesea unor persoane care nu sunt conștiente de ce au făcut (interesant că statele americane unde se menține pedeapsa cu moartea au o rată mai mare de morți prin violență). Lewis spune că mulți din criminalii în serie pe care i-a consultat sufereau de tulburare disociativă a identității (odinioară numită tulburare de personalitate multiplă), care se manifestă inclusiv prin depersonalizare și derealizare.
Probabil că societatea are nevoie să se convingă că unii oameni se nasc răi, neputând asimila ideea că oricine poate deveni criminal în serie dacă sămânța violenței e plantată printr-un abuz din copilărie și o defecțiune de „hard disk“. Unul din puținii criminali care au reușit s-o sperie pe Dorothy Lewis nici măcar nu e considerat criminal. E un călău profesionist care călătorește din stat în stat pentru a executa pedepse cu moartea, dar care pare psihopatul perfect. N-are nici o remușcare, susține că nu simte nimic atunci când ucide, că ar putea ucide pe oricine, dar după fiecare execuție simte nevoia să picteze (el nefiind pasionat de pictură). Picturile lui îți ridică părul de pe mână, cum spune Lewis. Sunt singura fereastră spre interiorul tulburat al acestui om care și-a făcut o meserie din a ucide.
Documentându-se în privința lui Ted Bundy, Lewis a descoperit că, pe lângă posibilitatea să fi avut tulburare disociativă (unele scrisori le semna cu numele bunicului cu un scris care nu era al lui), a fost și un copil nedorit. Bunicul din partea mamei (care era foarte violent) a dus-o pe mama lui, după ce i-a dat niște pastile să-i provoace avortul și n-au funcționat, la o instituție unde să nască și să dea copilul spre adopție. Ulterior s-a răzgândit și a acceptat-o pe fata necăsătorită acasă cu copilul, sub promisiunea să spună lumii că e copilul lui și că ea e sora. Când Ted Bundy avea 3 ani, o mătușă l-a surprins noaptea în camera ei cu cuțite în mâini, zâmbind în timp ce le așeza în jurul ei pe pat.
Cam asta e povestea de azi, destul de terifiantă, dar merita spusă. Data viitoare vom fi mai zglobii.
FOTO: © HBO
1 Trackback