Dar azi-noapte m-am gindit mult la Hadrian, cu un freamat stimparat, cu un fel de melancolie blinda. Oare de ce?
Poate pentru ca seara am reluat un manuscris la care lucrez si, pe ultima suta de metri, am vrut sa strecor povestea unui basorelief cu amazoane si cohorte dionisiace, asa cum l-am vazut acum vreo 15 ani la Efes. Si, din aproape in aproape, pe inernet, mi-am dat seama ca eram cu ochii tinta la un crimpei de zid din templul lui Hadrian. Poate pentru ca de doua zile o citesc pe Marguerite Yourcenar (Focurile) si pentru ca pe noptiera mea sta mereu, de neinlocuit, Memoriile lui Hadrian. Iar la capatai, alta carte, despre care nu vreau sa vorbesc acum. Poate pentru ca seara de seara imi cad ochii pe Les Nuits d’Hadrien, un parfum ambrat, misterios, inspirat, zice prospectul, de caderea noptii intr-o gradina cu portocali din Toscana. Asa ca, seara de seara, cind ma joc de-a cosmetica in fata oglinzii, il miros. De dat, insa, ma dau rar cu el, la ocazii, tocmai pentru ca are ceva ultra-select, grav si plin. Ceva incarcat de o tristete surizatoare, de o impacare inalta, superioara si senina in acelasi timp, pe care nu le gasesc in lumea cam plebee din care ma trag.
Cred ca tot ce-am spus pina acum e adevarat. Dar mai cred ca de fapt ceea ce m-a aruncat (a cita oara?!) asupra cartii pe care marea doamna Marguerite Yourcenar i-o inchina lui Hadrian a fost infiorarea imbibata in teama. Mi s-a strecurat tiptil in suflet pe masura ce vedeam un film despre bietele noastre corpuri si despre moarte, Mar adentro al lui Amenabar. Bun, bun de tot, chiar daca nu capodopera. Ca de atitea ori cind seara tirziu sint acasa si cind, dupa un film, telefon, carte, intimplare, ramin muta, fara sa stiu ce sa spun sau sa cred, cumva descumpanita, prada nelinistilor mici si mari, imi scot ochelarii, ma asez pe marginea patului, care e foarte jos, si stau cam ca ginditorul de la Hamangia, cu coatele pe genunchi si barbia in pumni. Apoi imi lipesc palmele peste ochi si zac asa, incremenita, abia suflind, minute in sir. Uneori chiar o ora, pina reusesc sa ma smulg. Ma ajuta, ca niste fringhii salvatoare, trei-patru carti. Despre odgonul cel mai puternic nu vreau sa vorbesc. Dar pot sa spun ca cel mai cu nadejde ma agat de Memoriile lui Hadrian.
Incep cu inceputul, cu versurile lui Publius Aelius Traianus Hadrianus Imperator despre suflet: „Animula vagula, blandula/Hospes comesque corporis,/Quae nunc abibis in loca/Pallidula, rigida, nudula,/Nec, ut soles, dabis iocos…”. Si sfirsesc cu sfirsitul: „Suflet mic, suflet blind si calator, tovaras al trupului meu care te-a gazdui, vei cobori pe meleagurile livide, aspre, pustii, unde nu vei mai fi jucaus precum obisnuiai odinioara… Sa incercam sa patrundem in moarte cu ochii deschisi”. Si parca vad totul mai impacat, mai senin, intr-o pulbere aurie, stinsa, cu aroma de bergamota si mandarine verzi, de santal si de ambra.