Frank Zappa isi „declara” chiar pe primul sau disc (in fapt, dublu LP) descendenta – Schonberg, Varese, Cage –, si stabileste o conduita artistica pe care o va urma in cariera, fara sa uite s-o afirme cu fiecare ocazie. Patru cuvinte numesc in limba engleza cele doua directii combinate de Zappa cu stralucire: art rock & pop culture.
Puse in relatie lapidara, ele pot constitui o definitie ce vizeaza mai degraba aspectul social ori suprafata demersului zappalistic, fiind o incercare de catalogare a fenomenului produs de-un artist greu de (cu)prins intr-o sintagma. Pe undeva, tentativa de simplificare este explicabila. Muzica simfonica subsumata dodecafonismului poate fi urmarita auditiv pe componente, pe segmente sau pe fiecare instrument, dar nu poate fi inteleasa decit daca se ia in considerare tot blocul sonor. Liniaritatea temporala, inevitabila, e doar un aspect al texturii globale. Ca sa intri in rezonanta, ca sa prinzi gindirea compozitorului, la finalul unui opus trebuie sa-ti (re)sune in memorie, in auz, in fiecare fibra nervoasa, in fiecare globula de singe inceputul si partea mediana. Metaforic, as spune ca auditia unei piese de muzica moderna (inclusiv semnata de Zappa) seamana cu contemplarea punctului El Aleph, dintr-o povestire a lui Borges: totul exista simultan si desfasurat, istoria intreaga se poate urmari in curgerea ei, dar se percepe integral intr-o fractiune infima a timpului, ca o revelatie.
Daca Zappa s-ar fi limitat la preluarea schemelor si strategiilor muzicii simfonice, demersul sau sfirsea iute in – cel mai fericit caz – manierism. Dar Zappa face pasul inainte si, nu stiu cum, lucreaza cu instrumentele specifice rockului ca si cum ar fi ale orchestrei clasice. Avem la indemina discul din 2007 – The Dub Room Special! Sint aici doua piese: Stevie’s Spanking si Easy Meat, inregistrate direct in concert. Ansamblul suna ca orice orchestra simfonica, intr-o sala cu acustica perfecta si rezonanta grandioasa. Dinamica furtunoasa poate fi (dar nu este!) rezultatul orelor de mixing & mastering la studio. Ceea ce conteaza e rezultatul. Iar acesta tine foarte putin de audio-tehnica moderna si mai mult de frumusetea melodica (meritul compozitiei), de armonia ansamblului, de tuseul claviaturistilor si, prin extensie, de feeling-ul tuturor instrumentistilor. Si ca in destule alte inregistrari de concert, chitara lui FZ – un Gibson Les Paul Deluxe – seamana (ca sonoritate solo) cu vioara Guarnieri a lui Paganini, asa cum a fost descrisa de martorii epocii. Puneti-va un sistem 5.1 decent in camera, reglati cu atentie egalizatorul de frecvente si lasati sunetul sa va inconjoare! Daca nu va trepideaza pieptul, daca talpile nu se desprind singure de pe podea, daca miinile ramin inerte pe spatarul canapelei, daca mintea zace imbicsita sub asaltul muzical dat cu grandoare nebuna, atunci e cazul sa va faceti un control medical – pesemne ati murit si nu stiti!
Voi incheia semnalind „cintecul de lebada”: Yellow Shark – concertul de la Frankfurt, septembrie 1992, cu Modern Anssamble condus de Peter Rundel. E o recapitulare a muzicii scrise de FZ, executata cu instrumente clasice si neconventionale, in traditia germana, plus bonusul oferit de compozitor, care dirijeaza doua interludii-parodie la muzica zisa „concreta”. Efortul il consuma. Camera video il arata in cabina unde se odihneste, muscat de boala necrutatoare a secolului XX: cancerul, rechin galben…