Rubrici  -  Catalin Pavel  -  Cruciada fragilității. Deux jours, une nuit (2014)  -  

Două vorbe despre un film care e departe de a fi o capodoperă. Viața noastră nu e o capodoperă, așa că putem vorbi liniștiți și de filmele cu care am trăit o seară oarecare.

Însă dacă un film e lipsit de proptele artistice, de floricele și metatext, asta nu înseamnă neapărat că e sărac. Stilul documentarist/ diarist, al notațiilor minimale, fără filtre de culoare sau „de for­me“ a produs uneori filme mai impresionante decît cinematografia elaborată, pe care o pasc pericolele și mai mari ale zahariselii baroce și subtilității de megafon. Te mai întrebi la o adică și câți oameni mai pot urmări azi cu ace­lași interes personajele lui Mizo­guchi și pe cele ale lui Linklater (în termeni literari comparația ar fi între Des Esseintes și Ivan Denisovici). În filmul fraților Dardenne problematica e orice, numai cul­turală nu. O tânără lu­cră­toare cu doi copii, rate la casă etc. trebuie, pentru a-și păstra slujba, să-și convingă majoritatea celor 16 colegi să voteze pentru ea. Deși descrierea asta plată sugerează un film comunist mohorât din anii ‘50, filmul are de fapt ambiții de parabolă etică. Povestea se petrece, economic, într-un mic orășel lângă Liège (așadar nu într-o Romă a neorea­liștilor). Sandra (Marion Cotillard), abia revenită dintr-un concediu de boală, e obligată să își viziteze pe rând colegii, care încă nu știu că vor trebui să aleagă prin vot între o primă de o mie de euro și anularea concedierii ei. Secundele bune de așteptare între cio­cănitul la ușă și apariția, în haine de tă­văleală, cu plodul agățat de el, a omului obiș­nuit, ca muncitorii lui De Sica sau cei din înscenările tip candid camera, nu cad niciodată la montaj. La fel, trebuie să o ascul­tăm de fiecare dată pe tânără căl­cându-și pe inimă și punând aceeași placă a rugăminții ei. Regizorii nu taie această parte repetitivă tocmai pentru că, obligați s-o asculte, spectatorii sunt obligați s-o spună, să treacă personal prin această cer­șetorie infernală. Două lucruri profunde sunt bine marcate prin acest exercițiu. Primul este că nu devine tot mai ușor să-ți calci pe inimă. Al doilea, este că femeia nu ajunge să-i urască pe cei pe care trebuie, practic, să-i implore s-o ajute. Dar lucrurile sunt interesante și de partea cealaltă a mesei de negociere. Pe de-o parte, oamenilor care o duc binișor și li se cere să renunțe la prime li se pare și lor, cu nimic mai puțin decât celor cu adevărat să­raci, că aveau absolută și imediată nevoie de acei bani. Pe de altă parte, indiferent ce decizie iau până la urmă, toți par că intuiesc foarte clar cam ce ar fi bine să facă. Din acest punct de vedere, mesajul filmului este foarte umanist: cum­va, nu se știe cum, toți intuim unde e binele, chiar dacă avem opțiuni perverse de comportament și de post-raționalizare. Sociologii și cei care studiază consensus building vor fi interesați și de faptul că aproape toți ajung să pună această întrebare: câți au mai votat pentru tine până acum? Deux jours, une nuit devine astfel o surprinzătoare continuare a clasicului 12 Angry Men (1957). Sandra își continuă zig-zagul vagotonic printr-un oraș care se dilatează joycean, aducând adesea în prim-plan amănunte nesemnificative (dar desigur autenticiste) ca vocile copiilor care se joacă după-amiaza dincolo de un zid sau părul în permanență ne­pieptănat (fermecător cu maxima discreție necesară în rol) al tinerei femei.

Filmul avea nevoie de un final puternic, și finalul nu e rău. Se știe că, pe drept sau pe nedrept, soluția optimistă nu e considerată de obicei cea mai artistică, și într-adevăr un final în care toată lumea re­nunță la bani și, aureolată, o re­primește în colectiv pe actrița pre­ferată a Franței ar fi sunat foar­te spart. Rezolvarea propusă de frații Dardennes are probabil impactul etic maxim. Nu o deconspir, dar vreau să atrag atenția asupra unui lucru prezentat foarte en passant în film, deși este esențial. Întreaga cruciadă a Sandrei, care îi face pe mulți să-și regăsească no­blețea doar pentru că ea li s-a atribuit din start, este viciată etic. Ea se folosește de o minciună despre contramaistrul (ei da!) Jean-Marc, care i-ar fi amenințat pe colegi că unul din ei va fi concediat dacă nu pleacă Sandra. Or, această chestie nu era adevărată, deși Sandra nu e vinovată că o repetă, pentru că așa îi spusese prietena ei, care la rândul ei nici ea nu era vinovată, pentru că o inventase tot din prietenie, știind că, altminteri, fragila Sandra s-ar fi dat imediat bătută la ideea de a colinda tot weekendul pe la casele colegilor de muncă cu un discurs lacrimogen. Toate astea sună extrem de prozaic, dar așa, cu con­tramaiștri și prime, se întrupează ideile în artă (greșesc; se poate și cu superheroes și prințese). Meritul filmului e provocarea etică, felul în care deciziile incorecte pot contribui la decizii corecte sau cum o faptă bună e o deltă în care de fapt s-au vărsat fapte și bune și rele, fiecare din ele fiind, recursiv, același lucru la rândul lor.

Filmul e de un realism destul de bine temperat, fără zvârcoleli și scatologie, cu un regizor otiosus, care nu imprimă din capul locului o perspectivă personală. În felul ăsta, poți participa la un duel etic care te afectează direct. Că suntem mai mizantropi sau mai puțin mizantropi, într-o zi din viața noastră totul va depinde de ceilalți.