Nu e prima dată când ascult un disc și mă simt anulat. Probabil că este o calitate a muzicii de orice fel, bine și cu suflet făcută, să te scoată din context și, așa, aparent în glumă, să-ți umble prin măruntaiele creierului, ca o substanță psihotropă, perversă și senzuală, să se joace cu tine fără să-ți dai seama ce se petrece și încotro te duce.
Uneori mă las furat de valuri și mă trezesc pe cine știe ce mal de râu ieșit din matcă. Sau eșuez, ca un cetaceu abulic și lipsit de ghidaj, pe vreun țărm imaginar de ocean, pacificat sau nu după furtuna melodică. Câteodată mă simt împins într-un război ce nu-i al meu, dornic să schimb fața omenirii, uitând pentru moment că omenirea nu se lasă modificată, oricât ar încerca asta dictatorii, guvernele tembelocrate sau conspiratorii constipați din secta ocultă care ne conduce prin interpuși, toți asimptomatici ai bolii geniului pustiit de mirajul puterii absolute.
Mă implic preț de o clipă sau două, însă îmi iau seama repejor și, izolat în veșnicie, îmi văd calm de preocupările păguboase, mângâiat metafizic de iubita urechii mele muzică: blues, jazz, rock, punk, heavy sau industrial metal etc. Și mereu Mozart, ale cărui armonii captate din șoapta Universului sună mai fermecător decât toate izbânzile celorlalți competitori.
Noul album al celei mai bune vocaliste de blues din zilele noastre, Shemekia Copeland, se numește Uncivil War (2020, Alligator Records). Rulându-l, 46 de minute și 3 secunde nu am existat pentru nimeni din jur. Și nici pentru mine, evident! Inutil să spun că mi-a plăcut tot discul, de la prima piesă, Clothilda’s On Fire (ce titlu întâmplător ironic la o stare de fapt din Bucureștii politichiei noastre de mărgăritar!), până la finalul amărui al celei de pe urmă, Love Song. Piesa-titlu este reprezentativă pentru secțiunea tradițională muzicii americane, un amestec de gospel, country și blues, în care vocea Shemekiei se împletește sfâșietor cu atât de uzatele instrumente dobro și mandolină, iar orga adaugă nuanța de melancolie care te împinge să lași totul și să te duci de nebun în vreo prerie…
Dar, vorba altei renumite cântărețe de blues din secolul trecut, Billie Holiday – ce dracu’ să găsești în preriile alea, decât niște albi săraci, nespălați și sălbăticiți?
Shemekia Copeland n-are inhibiții să cânte despre situația actuală a societății în care trăiește. Traiul în zilele noastre se desfășoară la nivel planetar, chiar dacă aparent fiecare în găoacea lui, mulțumită societății informaționale blamate de atâta omenire debusolată. Astfel că problemele refecate de Shemekia sunt valabile și-n SUA, și-n China, și-n Rusia, și-n Argentina, și la Focșani (unde a cântat acum doi ani, iar eu am aflat prea târziu să ajung să o văd). Money Make You Ugly sau Dirty Saint se potrivesc oricui, măcar că a doua pare inspirată de vrăjitorul pianist, Dr. John a.k.a. Mac Rebennack. Iar Give God The Blues este o piesă pentru care Shemekia Copeland va primi bobârnace, de nu gloanțe din partea unor handicapați intelectuali, fundamentaliști religioși sau habotnici încleiați în convingeri de tot soiul.
Cum ar putea ei să o vadă pe Shemekia drept un om normal, care afirmă așa: „God don’t hate the Moslims/ God don’t hate the Jews/ God don’t hate the Christians/ But we all give God the Blues“? Și cântecul continuă cu enumerarea câtorva categorii de oameni, despărțite de credința religioasă, de ideile politice sau de orice altceva, războindu-se între ele înstrăinate de Divinitatea fără nume, care nu cere nimănui nimic.
Dacă fiecare i-am oferi prinos, chiar și un blues, cum zice Shemekia, războiul ar înceta? Eu nu știu!
1 Trackback