Azi, ele par undeva la granita dintre pline de candoare si desucheate de-a dreptul. Iar in arta contemporana (dansul contemporan, in cazul de fata) devin, automat si fara drept de apel, apanjul ironiei.
Sau al amatorilor. Ei sint singurii care mai au dreptul, fara a fi banuiti ca vor incerca “sa puna in discutie”, “sa chestioneze”, “sa recontextualizeze ceva pentru a oferi un discurs critic-reflexiv asupra acelui ceva”, sa se ia in serios si sa ia in serios “creatia artistica” (conditia de om al timpurilor mele aproape ca ma obliga sa iau distanta scriind sintagma intre ghilimele).
Atit in cazul “artei”, cit si in cazul ARTEI, exista, desigur, marea diferenta, dintre improvizatie, tentativa la pachet cu maaari intentii si foarte mici reusite, de cele mai multe ori intimplatoare, amestecind ravasitor momente de gratie cu penibilul cel mai evident si performantele (abilitati, efort, gindirea compozitiei unui produs artistic per total, asumarea si exersarea lui) mult mai intemeiate pentru a conduce la (producerea de) arta. Cea de-a doua categorie iese din discutie. Cum amatori care sa propuna arta reflexiva/critica n-am vazut, inca, si sper din suflet sa nu vad prea curind, cea mai fericita combinatie, pentru mine, acum, ar fi arta luata in serios de artisti contemporani si performata profesionist & eficient. Si cu gratie, daca se poate. Dar asta e rarissim. Plus, nu face obiectul acestui text. (A nu se intelege din asta ca ma dezic de arta contemporana, nu despre asta e vorba).
Dati la o parte efortul de compozitie si de perfectionare a abilitatilor si ramine ceea ce am crezut ca propune programul “Miercurea lejera” la Centrul National al Dansului (CNDB): intre 5 si 15 minute de glorie pentru orice amator crede ca are o mare idee/ ceva de spus /ceva de arat/ ceva de incercat. Din pura placere si cu mare intensitate. Asumindu-si sau nu eventualul ridicol al situatiei, treaba lui/ei. Nu intereseaza. Va fi cel mult poftit/a, la sfirsit, (daca mai e timp) de cei doi coregrafi care au propus acest format – Eduard Gabia si Maria Baroncea – sa raspunda la o intrebare: Ce a vrut sa spuna cu ce a prezentat? Astfel, daca va dori, va putea negocia intr-un dialog cu publicul, cit din intentia lui/ei s-a vazut si cit nu, iar spectatorii ar avea acces la inside info care a condus la chestiile artistice prezentate. Daca nu vrea sa dialogheze, nu-l obliga nimeni. Problema e ca pot numara pe degetele de la o mina amatorii care au avut curaj sa “straluceasca” la CNDB. Mai exact, unul singur. Edi si Maria asteapta, in continuare, propuneri. Nu trebuie sa fie dans, poate fi, aproape, orice.
Pina cind amatorii vor navali sa straluceasca in Sala Ronda sau in Studio 2, cele 3 editii de pina acum ale “Miercurei lejere” au fost pline de tentativele (de stralucire) ale dansatorilor contemporani. Care, mai timid la prima editie, mai mult la a doua si devastator de mult, deja, la cea de miercuri, 7 mai, au lepadat de pe ei straturi-straturi de piele de deprinderi profesioniste, postmoderne, conceptuale, detasate, saturate, reflexive, critice s.a. si au inceput sa se joace, sa incerce lucruri tot mai nebunesti, sa incerce chiar sa se ia in serios.
La cea de-a doua editie, Florin Flueras & Paul Dunca au incercat sa intre in pielea unui retardat, lasind la o parte orice implicatii morale, la prima editie, s-a dormit 15 minute, pe scena, in plina lumina de neon, pentru ca Maria Baroncea sa observe cum li se modifica masa corporala, iar Iuliana Stoianescu a dansat pe Bolero in semibezna, pentru mama ei.
Miercuri, aceeasi Iuliana si-a dorit, din tot sufletul, sa fie BE-RNARD the Bear (cel mai impiedicat si mai ca vai de lume urs alb simpatic de pe Cartoon); Eduard Gabia a improvizat, cu maxima concentrare si daruire, la tobe si la calimba (un instrument traditional african, meticulos si delicat, care scoate sunete rusesti de cutie muzicala); Ana Maria Costea, preferata mea, si-a bagat in gura castile unui unui ipod cu volumul dat la maxim si ne-a fixat cu o privire rece/dusa/rea-si-totusi-nu-chiar-asa-de-rea (& foarte intensa) si un zimbet absent si vag dispretuitor deschizind din timp in timp larg gura si dind drumul la un jet de muzica, apoi inchiznd-o brusc si tot asa, citeva minute. A mai facut si alte chestii cu castile si cu valul de sunet pe care-l decupau ele in spatiu daca reusea sa le invirta cum trebuie etc., dar astea i-au iesit mai putin. Oricum, cine a vazut-o deja in proiectul PROTECT, la Teatrul Desant, intelege perfect despre ce tip de intensitate suicidala (si re-ce ca ghea-ta) cu care captuseste cele mai mici gesturi, vorbesc.
Si asta nu a fost tot, miercuri. A mai fost ceva, de nespus, de nedescris, asa ca nu voi spune decit ca Mihai Mihalcea, cel putin, a performat (pentru prima data pe scena Centrului National al Dansului, al carui director este) for real si cu mare emotie si ca se cheama “Valsul florilor” (propus de Madalina Dan), si va voi pofti sa vedeti imaginile accesind: http://aerobix.blogspot.com/search?updated-max=2008-05-06T12%3A55%3A00%2B03%3A00&max-results=1
Iar numai dupa ce ati vazut imaginile, incercati de va inchipuiti urmatoarele: dramaturgul portughez Rui Catalao e invitat la finalul fiecarei editii a “Miercurei lejere” sa incerce sa faca o piesa din tot ce s-a prezentat si, de obicei, ii pofteste pe toti sa-si performeze nebunia la gramada, dar urmind putin alta logica, cu un mic twist care apartine viziunii lui Rui.
Nu stiu daca Edi a fost constient, atunci cind s-a gindit sa-l pofteasca pe Rui si nu pe alt dramaturg (nu ca ar mai exista altul in Bucuresti, dar, de dragul argumentatiei), de cit de potrivit e Rui (si viziunea lui, pe care n-am sa o etichetez drept modernista, pentru ca, de aceasta data, nu doresc sa ma detasez de ea) cu valorile “Miercurei lejere”. Rui crede in ARTA, cauta frumosul, emotia, pasiunea si farmecul imperfectiunii, printre altele.
Miercuri, Rui (si nu doar el) a fost fericit! Iar compozitia pe care a propus-o a fost alcatuita din ceea ce ati vazut in “Valsul florilor”, fara muzica insa!, pe improvizatia lui Edi la tobe & calimba, cu Florin Flueras in fata spectatorilor si comentind tare tot ce se intimpla in Sala Ronda, dublat (la propriu, statea in spatele lui) de un prieten adhoc din sala, asa de fericit ca a fost invitat pe scena si care se intrerupea de la a-i sopti numai Florin stie ce la ureche doar pentru a-i pune coarne sau a ride larg; lor li s-au adaugat, desigur, Ana Maria si ale sale casti si Iuliana, care trebuia sa traverseze intreg spatiul cu ochii inchisi incercind sa fie Bernard. Iar Ion Dumitrescu intervenea cind credea de cuviinta cu solo-uri de fost prim balerin pe care corpul lui si le aminteste inca destul de bine. Nu am cuvinte sa descriu nebunia care a urmat. A fost minunat. Citeva minute. Apoi s-a stricat groaznic, ca orice incercare/improvizatie si Rui a tinut un discurs care nu se mai termina si in care nici macar nu conteaza ce a spus. Conteaza doar intensitatea cu care el si-ar fi dorit sa iasa acea tentativa de spectacol. (Si, Rui, mind me!, care a si iesit!).
Aceasta editie din “Miercurea lejera” e primul spectacol propus de Mihai Mihalcea in cadrul “Amprentei” sale (care sta, ireversibil, sub semnul melancoliei). Pentru programul integral, accesati: http://cndb.ro/index.php?page=program&go=spectacole&an=2008&luna=5