Avanpremieră  -  Suplimentul de Cultura  -  

Suplimentul de cultură publică un fragment din noua carte a lui Andrei Oişteanu, Moravuri şi năravuri. Eseuri de istorie a mentali­tăţilor, în pregătire la editura Polirom.

– Fragment –

Politică şi delicatese. Conotaţiile culinare ale puterii şi corupţiei.

Stilistica puterii şi lexicul corupţiei

Conștient sau nu, fiecare politician, fiecare demnitar și fiecare persoană publică are o anumită stilistică a discursului politic. Unii își pregătesc intervențiile de-acasă, alții își angajează consilieri care le compun. Unii mizează pe spontaneitate, alții o mimează. Există însă, la nivel național, o medie a stilisticii discursului public. Cu alte cuvinte, la nivelul poporului român (politicieni, autorități, funcționari, jurnaliști, cetă­țeni), poate fi decelat un anumit fel de a percepe puterea și un anu­mit lexic al corupției.

Există în această privință mai multe sintagme și cuvinte-cheie, nenumărate expresii folclorice și zicale populare. Dacă le analizăm, vom vedea că mai toate se învârt în jurul mâncării, a burdihanului, a foamei. În siajul procurării, preparării și îngurgitării hranei. Ceea ce denotă un stadiu primitiv, tradițional-arhaic, premodern de mentalitate socio-politică. Și nu e de mirare acest sindrom: frica de foame. Vorbim de un popor care, de-a lungul secolelor, a suferit ade­sea de sărăcie, de condiții precare de trai și implicit de hrană puțină și de proastă calitate. O stare cotidiană, „spartă“ de câteva ori pe an (Crăciun, Paște) de mese supraîncărcate, cu abuz de mâncare și băutură.

Ne-am obișnuit atât de mult cu toate aceste cuvinte și expresii, altfel savuroase, încât nu le mai receptăm originea, valoarea metaforică și esența mentalitară. Ele parazitează atât discursurile parlamentarilor, cât și articolele pu­bliciștilor, atât retorica funcționarilor publici, cât și discuțiile oamenilor de rând. Pe scurt, ele au intrat în mentalul colectiv.

În politica românească, ori mănânci, ori ești mâncat. Cu alte cuvinte, ori stai la masă, ori ești în farfurie. Nu este numai vorba că partidele mari „le înghit“ pe cele mici sau că politicienii „se mănâncă“ între ei, „se mușcă“ unii pe alții, „ling unde au scuipat“, „mușcă mâna care i-a hrănit“, „înghit gă­lușca“, „mănâncă bătaie la alegeri“ etc. Este vorba, în general, de faptul că puterea politică este strâns asociată cu termeni alimentari precum „mălai“, „cașcaval“, „oală cu smântână“ sau „borcan cu miere“.

Rămâne să ne imaginăm că „oala cu smântână“ și „borcanul cu miere“ exprimă prosperitatea echivalentă cu „laptele și mierea“ din Vechiul Testament (Facerea XV, 18-21). Bine-cuvântat, tărâmul făgăduinței, în care „curge lapte și miere“, devine la români tărâmul distopic în care „umblă câinii cu covrigi în coadă“.

În viziunea lui Parpanghel asupra Paradisului culinar, asupra Raiului-bun-de-mâncat, covrigii sunt de găsit în locuri ceva mai igienice: „De pe ramurile dă copaci/ Spânzură covrigi, turte, colaci“. Grădina lui Dumnezeu este imaginată ca o imensă băcănie fără parale: „Râuri dă lapte dulce pă vale/ Curg acolo și dă unt pâraie,/ Țărmuri-s dă mămăligă moale,/ Dă pogaci, dă pite și mălaie!/ O, ce sântă și bună tocmeală!/ Mânci cât vrei și bei făr-osteneală“ (Ți­ganiada, cântul IX). Folcloristul Octavian Bârlea este înreptățit să spună că, la Ioan Budai-Deleanu, în episodul respectiv, este vorba de „proiectarea pe plan transcendental a foamei cronice“ (Folclorul în Țiganiada, 1967).

Ciolanul – simbolul premodern al puterii politice

Dar de departe cel mai dizgrațios termen care desemnează puterea și corupția mi se pare a fi „ciolan“. Ne putem întreba de ce o fi nevoie de atâția termeni culinari, aproa­pe sinonimi? Fiecare om cu gusturile sale și cu regimul său, nu politic, ci alimentar: vegan, carnivor, vegetarian cu lactate etc.

„Ciolan“ este într-adevăr cel mai trivial termen din lexicul puterii, dar și cel mai sugestiv. Este un cuvânt arhaic, din graiul ciobănesc, de origine slavă (sl. cilanu, rus. cilen = membru, mădular), desemnând un os de picior de animal. Un os mare, suculent, cu măduvă și ceva carne și zgârciuri pe el, pentru care se încaieră și se sfâșie câinii din stână sau lupii din preajma ei. Câinele sau lupul care dobândește ciolanul disputat în detrimentul celorlați devine capul haitei (alpha male, cum l-a numit Charles Darwin, preluat de Sigmund Freud). Deți­nerea acestei ciozvârte simbolizează puterea în haită. Ulterior, când vreun câine (sau lup) tânăr îl va învinge pe masculul alfa, dobândind prin luptă ciolanul, va deveni el însuși noul lider al haitei. De aici a intrat sintagma de „lup tânăr“ în vocabularul politic. Masculul alfa are drepturi alimentare și sexuale speciale. Este o ierarhie în cadrul haitei, pe care ciobanii o cunosc foarte bine și o respectă. Mai mult decât atât, chiar și la oameni, în societățile pre­moderne, cu activități și mentalități tradiționale, mecanismul de stabilire (și apoi de înnoire) a șefului unei găști este din multe puncte de vedere asemănător cu cel descris mai sus. „Năravul din fire n’are lecuire.“

Politicianul X (sau partidul Y) „umblă după ciolan“ sau, în funcție de situație, „se bate pe ciolan“, „ajunge la ciolan“, „înșfăcă ciolanul“, „ronțăie ciolanul“, „pă­zește ciolanul“, „dă cuiva un ciolan de ros“, „scapă ciolanul din bot“ (precum scapă corbul cașul din cioc) ș.a.m.d. Ca și în cazul carnasierelor, „ciolanul“ puterii se dobândește în urma unei încăierări, în urma unei înfruntări electorale. Este o competiție în cadrul căreia se „mănâncă rahat“ și „se vând gogoși“ sau „se împart (covrigi) brașoave“ unor sărăntoci „fomiști“, unor „fripturiști“, unei mulțimi de „linge-blide“, de „ma­țe-fripte“ și de „foame-n gât“. Câștigă politicianul alfa, colțosul, cel cu colții puternici și botul plin de sânge. Vorba aceea, „cine poa­te, oase roade, cine nu, nici carne moale“. Iar sărmanii, dacă n-au pâine (nici circ), vorba reginei Marie Antoinette, să mai mănânce și cozonac.

Coordonatele culinare ale identității au intrat în folclorul ludic, cvasi-dadaist. Ele au su­praviețuit miraculos în folclorul copiilor: „Cum te cheamă?/ Soar­be zeamă!/ Cum te strigă?/ Mămăligă! Cum ții spune?/ Linge blide!/ Ce mai faci?/ Cozonaci“ etc. Devii ceea ce manânci, ar fi spus Ludwig Feuerbach: man ist was man isst.

„Pofta vine mâncând.“ De ace­ea, un demnitar fără demnitate refuză de regulă să demisioneze. „Brânză bună în burduf de câine.“ El este imediat acuzat de adversari că „ține de ciolan cu ghearele și cu dinții“. Sau că – tot de-ale în­ș­fă­cării disperate a hranei – „ține ca gaia mațul“ (zicală veche românească; apare și în Hronicul lui Cantemir, 1719). Dacă un dregător veros (eventual cu nume culinar: Ciolănescu & Chioftea & Ploscă la Nicolae Filimon; Brânzovenescu & Farfuridi la Caragiale ș.c.l.) ame­nință cu demisia, adversarii politici și analiștii din presă comentează „cu sare și piper“, făcând apel la înțelepciunea populară: „Nu dă câinele drumul la ciolan!“. Sau, și mai plastic: „Nu pleacă câinele de la măcelărie!“ (în acest caz, cacofonia este bine-venită).

Traseiștii și trădătorii („Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători“, exclamă Plutarh, dar și Tache Farfuridi) vin să-și ia tainul, porția de hrană, rația promisă. Conform principiului: „Frate, frate, dar brânza-i pe bani“. Cepul se răsucește și vinul curge din butoi doar dacă este plătit: „Dai paraua, scârț caneaua“.

Tain este încă un turcism printre atâtea altele. Încă un termen din bogatul lexic fanariot al corupției românești, pe lângă bac­șiș, peșcheș, ciubuc, rușfet etc. Acești termeni nu trebuie priviți ca fiind sinonimi. Fiecare dintre ei definește o altă formă de corupție.

În perioada stalinistă, caracterizată de foamete, „dușmanii poporului“ erau „năimiți“ cu mâncarea tradițională a săracului: „un blid de linte“ (chiar aceștia erau termenii folosiți). Puternicul cli­șeu neotestamentar, prețul stereotip al trădării supreme („treizeci de arginți“), era exclus într-o epocă în care religia trebuia să fie percepută ca fiind „opium pentru popor“.

Pâinea și cuțitul

Termenii politici și cei culinari par a fi interșanjabili. Pentru alde Jupân Dumitrache și Nae Ipingescu, „sufrágiu universale“ devine „sufragerie“. Pentru Conu’ Leonida și Coana Efimița, „legea de moratoriu“ devine „legea de murături“, iar un „chef de lăsata secului“ devine „revuluție“. Liberali sau conservatori, patrioți sau progresiști, politica-i cu delica­tețuri, cu „prospături“ de-ale gurii. Vorba lui Caragiale: „Când e vorba de delicatese, nu se mai încape politică“ (Politică și delicatese, 1897).

Pentru gazetarii din piesele lui Caragiale (care scriu la „Vocea Patriotului Naționale“, la „Răcnetul Carpaților“, la „Aurora Democratică“ sau la „Răsboiu“) lucru­rile sunt evidente. Politicianul vorace de pe la 1890 nu îngurgitează doar „ciolane“ și „cașcaval“. În țara care l-a dat pe Dracula, el devine de-a dreptul un „strigoi cu pofte antinaționale“, care „stă la pândă ascuțindu-și ghearele“ sau este un „bampir cu gheare“, adică unul care „suge sângele poporului“ sau care „mănâncă sudoarea poporului suveran“. „Ieșit din pepeni“, jupân Dumitrache este un fel de reprezentant naiv (adesea tembel) al societății civile, unul care luptă împotriva corupților. Sentința lui e tranșantă: „Cine mănâncă poporul să meargă la cremenal!“. Să-ți putrezească ciolanele în temniță. Să mori în chinuri. Mânca-ți-aș coliva! „Ți-ai trăit traiul, ți-ai mâncat mălaiul“. Chiar și viața e măsurată în kilogramele de mămăligă îngurgitate.

*

Explicit sau implicit, toate aceste cuvinte și expresii care țin de lăcomie conțin în ele germenele corupției. Se subînțelege faptul că politicianul X a ajuns „ca mâța la oala cu smântână“. El s-a dedulcit la „borcanul cu miere“. Și-a tras „spuza pe turta proprie“, profitând de avantaje și foloase necuvenite. Și-a „luat tainul“, după ce alegătorii „au pus botul“, ade­me­niți fiind, ieri, cu pungi de mălai, sticle de ulei și tigăi sau, azi, cu creșteri populiste de pensii și alocații. Asta dacă soarta i-a fost favorabilă și i-a ieșit cineva „cu plin“, nu „cu sec“. Dar norocul nu este suficient, pentru că „Dumnezeu îți dă [mâncare], dar nu-ți bagă-n traistă“.

Până la urmă, politicianul X „și-a intrat în pâine“. A preluat o funcție publică, una mult râvnită, „ca sarea în bucate“. El a ajuns „la cașcaval“, dar – foarte adesea – nu ca să guverneze în domnia legii și spre binele public, ci ca să se așeze „în capul mesei“. Ca să stea „în fruntea bucatelor“ și „să taie tortul (mai nou pizza)“ în felii inegale, pentru el și amicii săi politici. Aceștia „mănâncă lefurile cu lingura“ (Conul Leonida, 1880). Unii se mulțumesc doar cu niște firimituri, alții beneficiază de un ditamai „codru de pâine“ (de la quadra = „un sfert“ de pâine). Unii fură doar „un ou“, alții chiar „un bou“.

În spațiul românesc, totul trece prin stomac. Totul se mănâncă. Chiar și bătaia. Iar în dimensiunea legendară, poate fi mâncată până și biserica, dacă e făcută din slănină și caș. Ba chiar și ceva imaterial, precum cre­dința. Vezi proverbul: „Și-a mâncat credința, ca țiganii biserica“. Moses Gaster are un studiu pe această temă (Țiganii ce și-au mâncat biserica, 1882). „Vreau să mănânce și gura mea ceva“. Gura devine astfel un organ autonom și primordial. Nu mai mănâncă omul, ci gura. Un organ anatomic care mănâncă, dar care poate fi mâncat la rândul lui: „Mânca-ți-aș gu­ra ta să ți-o mănânc“.

La el, la politicianul X, se află „și pâinea și cuțitul“. El are un post „gras“, cu plocoane multe și cu muncă puțină (unde „dă rasol“ sau „freacă menta“). Discursul la figurat devine foarte concret. Unii miniștri nici nu mai primesc plicuri cu bani, ci direct lăzi cu cal­taboși (vezi de pildă cazul ministrului Decebal Traian Remeș). Acest tip de mită alimentară se numește plocon (prin metateză, de la slavul poklon = „plecă­ciu­ne“). O combinație între servilism și corupție, cvasi-sinonim cu turcescul temenea. La Anton Pann încă apar ambii termeni (poclon și plocon) cu același înțeles: șpagă alimentară (Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea, 1853). Ploconul se oferă ante factum (precum șpaga și mita – termeni tot de origine slavă), pentru a obține un hatâr (alt turcism din lexicul corupției), o favoare, un privilegiu necuvenit și ilicit. Mai rău e când trebuie să dai mită pentru a obține un drept care ți se cuvine. În schimb, ciubucul (sau bacșișul) este o mică răsplată (se ia puțin de la mulți) care se oferă post-factum, benevol, peste plata cuvenită, ca semn de recunoștință pentru un serviciu personal bine dus la îndeplinire, de pildă de către ciubucciu.

Ploconul este un tip de mită arhaică, tradițională, care constă mai ales în produse alimentare și, uneori, chiar în animale vii comestibile. Vezi curcanul ispravnicului Bârzoi, la Vasile Alecsandri (Chirița în provincie, 1855) sau gâsca „israelitului“ pregătită pentru Parlamentul României, la Nicolae Grigorescu (Evreul cu gâsca, 1880). Pe la începutul secolului al XVIII-lea, istoricul italian Anton Maria Del Chiaro descria astfel „plocoanele pe care le trimit“ boierii valahi: „un miel sau un ied frumos viu, un porc viu, găini vii și ceva vânat“ (Istoria delle moderne revoluzioni della Valachia, 1718). De altfel, fiind compus anu­me din produse alimentare, ploconul mergea direct la bucătărie (sl. cuhnia). Scriind de­spre „un judecător integru“ de pe la 1840, Ion Ghica sublinia: „La cuhnia lui nu se primea[u] plocoane“ (Moravuri de altădată, 1891).

Varză râncedă și ceai cu bromură

Demnitarul X dă clienților săi politici posibilitatea „să mănânce o pâine albă“, o bulcă. Iar adversarilor politici, celor care „au mâncat papară“ la alegeri, le ia „pâinea de la gură“. Asta în caz că, din oportunism, el nu joacă la două capete, încercând „să danseze la ambele nunți“ și deci „să se înfrupte la ambele ospețe“. Cu grijă totuși la „procorori“ și la „juzi“, căci nu se poate „și cu pita unsă, și cu slănina-n pod“ (zicală cu corespondent în limba engleză: One cannot eat one’s cake and have it).

După ce „a răbdat pe sec“, „a postit“, „a făcut foamea“, „a mâncat răbdări prăjite“, „a stat cu cio­cu’ mic“ în perioada de opo­ziție, când, în fine, „i-a venit [și lui] apa la moară“, politicianul X, se de­dulcește la ciolan și cașcaval. Devine mare demnitar, având o in­sațiabilă „foame de lup“. El e primit cu onoruri tradiționale, adică „cu pâine și sare“, în orașele și comunele patriei, fiind întâmpinat de fanfarele reunite cântând și de primarul cu tricolorul în bandulieră salutând.

După aceea, politicianul X se va retrage cu notabilitățile ora­șului, cu șleahta locală, la un chiolhan dezmă­țat, cu fete ale satului (încălțate sau nu) dansând din buric pe mese în ritm de manele. Un chiolhan care nu mai e metaforic, ci cât se poate de concret. Vorba lui Nenea Iancu: „Procoror lipsește oraș mănăstire maici chef“ (Telegrame, 1899).

Mai mult sau mai puțin onest, românul este totuși „foarte ospitalier“ (un autostereotip foarte apreciat de români). Oaspetele este întâmpinat cu ospețe, cu toate că este perceput ca ostil (Hospes hostis = „Străinul e dușman“). Și asta pentru că străinul e un individ straniu. Înrudirea lingvistică dintre cei doi termeni apare și în alte culturi: it. straniero/ stranio, eng. stranger/ strange etc. Străinul e straniu pentru că este diferit, e altfel, inclusiv pentru că mănâncă altfel (și alt fel de hrană). El nu e „mămăligar“ ca românul, ci e „macaronar“ sau „broscar“ ca italianul, „cârnățar“ ca neamțul sau „mănân­că cușer“ ca evreul.

*

Câteodată societatea noastră pare o imensă cantină cazonă, în care bucătarii sunt obezi, cătanele sunt numai „piele și os“, ca niște „pui de bogdaproste“, ofițerii „servesc ma­sa“ la popotă, magazionerii fură din depozit mălai și cașcaval, smântână și miere, iar pe platou câinii maidanezi nu „umblă cu covrigi în coadă“, ci se sfâșie între ei pentru un ciolan descârnat.

Peste cazarma noastră stră­moșească plutesc miasme amestecate de varză râncedă și ceai cu bromură. Bromură menită să anihileze foamea sexuală, libidoul. Masturbarea este înlocuită cu masticarea. Este vizat și stimulat sporul demografic. „Nici popu­lație fără copulație, nici copulație fără populație“, spune undeva Șerban Foarță (Habeas corpus, 2012).

Percepția hranei: Orient vs. Occident

În pofida codurilor noastre culturale, care încurajează socializarea prin ospețe, praznice, chefuri și chiolhanuri, actul propriu-zis al mâncării nu este întotdeauna foar­te grațios. Dimpotrivă, privit cu atenție, sunt destule motive să-l percepem ca fiind un act cvasi-indecent: transformarea mâncării în bol alimentar, mișcarea aproa­pe impudică a buzelor unsuroase, a limbii, a dinților, masticarea și însalivarea mâncării, scobitul în dinții cariați etc. De aici recomandarea de bun-simț de a se mânca cu gura închisă.

Mai este apoi violența și agresivitatea specifică mâncatului: de la mânuirea zornăitoare a ustensilelor menite să înșface, să înțepe și să tranșeze mâncarea, până la forfecarea hranei cu dinții și apoi masticarea ei cu măselele. Nu sunt de neglijat nici zgomotele necuviincioase care însoțesc îngurgitarea: sorbit, plescăit, clăn­țănit, înghițit, gâlgâit, icnit, sughițat, râgâit, chiorăit, pârțâit ș.a. La unele populații din Orientul Apropiat, râgâitul după masă este considerat a fi un semn cuviincios de apreciere a bucatelor.

Toate etapele desfășurării ac­țiunii, de la exprimarea trivială a poftei de mâncare (un libido cu afișare permisă, spre deosebire de cel sexual) până la abandonarea în starea de prostrație, de ataraxie, care însoțește digestia, pot să contureze o imagine dizgrațioasă, dacă nu chiar impudică, a mâncatului. Asocierea politicului cu mâncatul îi conferă primului domeniu ceva din indecența celui de-al doilea.

La începutul anilor ’70, semioticianul francez Roland Barthes a studiat diferențele dintre modul agresiv și impudic în care occidentalul își prepară hrana și o mănâncă și cel grațios al extrem-orientalului, al japonezului în mod special: vegetarianism dominant, porții mici așezate în boluri delicate, lipsa de la masă a tacâmurilor de metal care înțeapă și taie, bucata de hrană este alea­să cu bețișoarele, nu înșfăcată etc. (L’empire des signes, 1970).

Vorbim despre coduri culturale și mentalitare esențial diferite. Undeva în Africa există unele triburi cu oameni care merg complet goi fără să se sfiască, ba chiar se împerechează în văzul lumii. În schimb se ascund în pădure, în tufișuri, atunci când mănâncă. Întrebați de antropologii europeni de ce se pitesc în astfel de situații, ei răspund că le este rușine să mănânce de fața cu semenii lor.

Flămânzi vs. sătui

Cea mai sinistră motivație electorală, pe care o aud în preajma alegerilor la oamenii simpli (rus. prostoi = simplu) are și ea cono­tații culinare: „E bine să nu alegem alți politicieni, că ei vin în fruntea bucatelor mai flămânzi și vor mușca mai cu nesaț din cașcaval. Să-i alegem tot pe cei vechi, că sunt deja sătui și vor fura mai puțin“.

Arhaicitatea acestui tip de gândire poate fi probată cu o poveste pusă pe seama unuia dintre așa-numiții „sfinți ai deșer­tului“ din secolul al V-lea e.n. Era un ascet creștin care postea și se ruga în deșert, stând gol și plin de muște pe rănile sale însângerate. Impresiont de această imagine cruntă, un creștin s-a apropiat de pustnic și a început să alunge cu mâna muștele de pe corpul credinciosului. Însă ascetul l-a oprit, zicându-i abia șoptind: „Lasă aceste muște că sunt deja sătule. Vor veni alte muște pe corp, mai flămânde, și vor suge mai mult sânge“.

Există și în folclorul românesc un proverb pe această temă: „Mus­ca sătulă nu prea mușcă tare“. „Adică cei bogați nu prea jefuiesc“, a explicat zicala Iuliu Zanne (Proverbele românilor, 1900). Dar subtextul proverbului și mai ales cel al mentalității alegătorilor de care aminteam mai sus este sensibil diferit. După ei, toți politicienii ar fi corupți și puși pe căpătuială. Cu toții ar fi „o apă și-un pământ“, „aceeași mâncare de pește“, „ace­eași mizerie“. Toți oamenii politici ar fi un fel de insecte iraționale și imorale, mânate doar de instincte și porniri rapace. Muște flămânde, motivate doar de pornirea imperioasă de a-și umple pântecul.

Nu numai politicienii co­rupți, dar și acest tip de gândire este dușmanul democrației. Alegătorii care ajung să gândească astfel îngroașă rândurile absen­teiștilor sau sunt victime sigure ale demagogilor populiști și, mai grav, ale extremiștilor cu discursuri antidemocratice și cu slogane de genul „Decât o democrație bolnavă, mai bine o dictatură sănătoasă.“ Să-i dăm lui Caragiale ul­timul cuvânt: „Ne-ar trebui o tiranie ca în Rusia. Nu mai merge, mă-nțelegi, [cu] constituția“ (Si­tuațiunea, 1900).

Galerie foto