Scriitorul francez de origine venezueliană Miguel Bonnefoy a primit la sfârșitul lunii trecute Premiul Goncourt, alegerea studenților români, pentru romanul Héritage (Moștenire) publicat la editura Rivages.
Premiul a fost decernat aproape în unanimitate de un juriu format din peste 80 de studenți din șapte universități din România – Brașov, București, Cluj-Napoca, Craiova, Iași, Sibiu, Timișoara – care au votat anul acesta prin videoconferință. Alături de Santiago H. Amigorena, laureatul ediției 2019, a participat și scriitoarea Ioana Pârvulescu, președinta de onoare a ediției de anul acesta a prestigiosului premiu literar. Aceasta vine în momentul în care decernarea Premiul Goncourt în sine, care trebuia să aibă loc pe 10 noiembrie, a fost amânată, ca dovadă de solidaritate cu librarii și librăriile din Franța, ce au fost închise de guvern ca urmare a pandemiei de coronavirus.
Cu această ocazie, ne-am adresat scriitorului Miguel Bonnefoy care a avut amabilitatea să răspundă la întrebările noastre.
Romanul dumneavoastră Héritage (Moștenire) a primit premiul Goncourt, alegerea studenților români. Cum ați primit această veste ?
Am primit-o cu surpriză, cu mirare, cu gratitudine și curiozitate. Premiile de acest gen posedă frumusețea discretă de a fi neașteptate și în același timp esențiale. Ca să fiu sincer, m-am gândit mai întâi la ceilalți autori de pe lista premiului Goncourt, scriitori pe care îi admir și îi respect, dar, când am aflat vestea că am fost ales de către juriul românesc, am avut sentimentul contradictoriu al unei fericiri care, în esență, nu poate fi împărtășit cu altcineva. „O lovitură în moalele capului“, cum ar fi spus Camus. Cadoul cel mai mare dintre toate însă, cea mai prețioasă pradă de război, ca să zic așa, va fi pentru mine întâlnirea cu studenții, cu profesorii, cu universitarii, la București, cu toți acești prieteni pe care nu i-am cunoscut încă și care au constituit membrii juriului. Ocaziile sărbătorite de unul singur nu pot fi decât triste. Nu există sărbătoare decât atunci când este celebrată în comun.
Héritage este o saga familială închinată a patru generații al căror destin trimite – cu toate rezervele pe care ni le impune libertatea ficțiunii – la povestea personală a dumneavoastră. Cui îi dedicați acest premiu, știind mai ales că juriul care vi l-a decernat este format din studenți, altfel spus de generația tânără de cititori ?
Nimeni nu înțelege că este un cititor tânăr decât atunci când, fără să înceteze să fie cititor, depășește vârsta tinereții. Un autor ca mine care nu s-a afirmat până acum, care este încă la primele licăriri ale zorilor propriei vieți, care este plin de îndoieli și de căutări, despre care se spune că este „tânăr“ în comparație cu ceilalți, nu poate să se simtă decât la modul cel mai firesc onorat de cititorii de vârsta lui sau aproape de ea. A fi capabil să te adresezi sufletelor celor care aparțin propriei generații înseamnă a exprima ceva care îi aparține modernității ei. Cartea mea nu vorbește de ziua de azi, ci de cea de ieri. Cu toate acestea, ea nu este străină ideii unei memorii generaționale care este pretutindeni sursa de inspirație a tuturor acțiunilor, durerilor și pasiunilor noastre. Pentru a înțelege ce se va întâmpla în ziua de mâine, trebuie poate să ne punem întrebarea despre ceea ce s-a petrecut în cea de ieri. Este o constatare comună pentru toate națiunile și toate epocile. Cititorii tineri de care vorbiți au fost, după cât se pare, sensibili la toate acestea.
Această „poveste familială“ se desfășoară pe două continente și timp de mai multe generații. Dincolo de această poveste zguduită de evenimentele istoriei, ceea ce impresionează în romanul dumneavoastră este frumusețea sufletească a personajelor. Cum ați putea defini această umanitate puternică pe care o poartă fiecare în sufletul său?
Am dorit să așez pe bolta aceleiași constelații personaje inspirate unele din realitate, altele din zona ficțiunii și altele din istorie. Aceste trei fire creează o împletitură de siluete care se întrețes și coabitează unele cu altele. Unele le inspiră pe celelalte. Puțul cu apă, coloniile evreiești, Tereza, Ilario Da, fabrica de ostii, broasca țestoasă, exilul, toate acestea sunt adevărate. Ele aparțin legendei mele familiale, așa cum astfel de legende există în orice familie. Am turnat toate aceste elemente în tiparul celeilalte părți, fictivă de data aceasta, cum sunt voliera, construirea avionului, Hector Bracamonte, Michel René sau Machi Aukan. Peste toate acestea, am dorit să suprapun istoria reală: aviatoarea inspirată de Margot Duhalde, invazia filoxerei, cele două Războaie Mondiale, dictatura, avântul luat de capitala Santiago. Nici un personaj nu este apocrif. Există în ființa fiecăruia mai multe origini și, prin urmare, mai multe orizonturi. Nu am făcut decât să topesc în același creuzet toate aceste metale pentru a obține un aliaj. Cum ar spune Roger Caillois despre pietre: „Fără onoare nici reverență, ele nu atestă decât propria lor existență. Ele nu perpetuează decât propria lor memorie“.
Cartea dumneavoastră va fi tradusă în limba română. Până la apariția ei, ce mesaj ați dori să le transmiteți viitorilor dumneavoastră cititori din România ?
Aș dori să le mulțumesc, fiindcă, în lumea cronofagă în care trăim, o lume dionisiacă și plină de urgențe, de dificultăți și de compromisuri, de viteză și precipitare, îmi dau seama că lectura calmă și liniștită a devenit aproape un act de rezistență. Aș dori încă de acum să le mulțumesc pentru această răbdare, pentru gestul poetic de a deschide o carte și de a se interesa despre o altă cultură, o altă limbă, despre o altă tradiție a scrisului.
Galerie foto
