Mai mult, Kronos Quartet sint adeptii unui eclectism fantastic, care nu mai tine cont de delimitarile de gen si aduna la un loc Mexicul, Islanda si Irakul, jazzul si rockul, secolul al XIV-lea si secolul XXI. Nimic nu pare sa fie prea mult pentru niste profesionisti care fac din experiment o sursa nelimitata de explorare a resurselor de care dispune muzica. Se scriu lucrari special pentru ei (peste 600), iar ei compun aranjamente dupa Jimi Hendrix sau Guillaume de Machaut, apar pe albumele lui Dave Mathews, Nelly Furtado si pe coloanele sonore de la Dracula sau Mishima, cinta live cu Allen Ginsberg si Tom Waits. Si daca credeti ca le-a scapat ceva (cum ar fi muzica romaneasca), va inselati, pentru ca au colaborat chiar si cu Taraful haiducilor. De fapt, Kronos Quartet sint enciclopedia muzicala si culturala a zilelor noastre si cine vrea sa stie ce se compune semnificativ in muzica clasica (si nu numai) de acum, trebuie doar sa-i asculte pe cei patru americani. De aceea, faptul ca sala n-a fost plina e ori vina organizatorilor, ori semnul ca la noi, prea putini simt nevoia sa iasa din casa pentru un concert diferit fata de ce vad de obicei, ori doar rezultatul unei mari neintelegeri.
Un spectacol care s-a lasat cu fiori pe sira spinarii
In orice caz, publicul care a venit totusi duminica seara, la Sala Radio nu a facut pur si simplu auditie de concert, ci a vazut un spectacol care s-a lasat cu fiori pe sira spinarii si exclamatii de admiratie. „Uneori, muzica noastra va poarta in locuri unde nu vreti sa ajungeti. Alteori, va duce pur si simplu inapoi acasa” – asa suna o autocaracterizare Kronos, de pe coperta albumului Released. Muzica pe care au cintat-o la Bucuresti a avut efectul unei pastile care provoaca ameteli lucide si reverii incordate. Au lipsit melancolicul Piazzolla sau veselul Dumisano Maraire, iar concertul s-a construit, lucrare cu lucrare, ca o experienta extrem de tensionata, cu momente bine plasate de eliberare.
Totul a inceput energic, cu Oh, Mother, the Handsome Man Is Torturing Me, piesa a unui autor anonim irakian. A continuat cu o compozitie a islandezilor de la Sigur Ros, Flugufrelsarinn, care-ti lasa impresia zgomotului pe care l-ar face niste ghetari uriasi daca, brusc, s-ar transforma in cutite taioase (care, pina la urma, s-ar topi intr-o mare mingiiere). In a treia lucrare, The Dead Man (o ironie savuroasa a lui John Zorn la adresa muzicilor de filme noir), sunetele produse de arcusurile biciuind aerul sau scirtiind haotic pe coarde s-au amestecat cu mirosul de saciz si cu umbrele instrumentelor, proiectate pe pereti la dimensiuni gigantice. Kronos au trecut apoi prin Mexic si ritmurile celor de la Cafe Tacuba, prin India lui Ram Narayam si au incheiat prima parte a concertului cu „clasicii contemporani” Steve Reich si John Adams.
A doua parte a bucurat fanii celebrei suite Requiem for a Dream, iar recitalul s-a terminat cu o compozitie iugoslava care relua teme balcanice. Publicul a aplaudat in picioare si a cerut revenirea pe scena a cvartetului, iar bisurile au fost Doina din Clejani si Death Is the Road to Awe (melodie obsedanta si angoasanta de pe coloana sonora a filmului The Fountain). De data asta, Kronos Quartet nu ne-au dus in adapostul sigur al certitudinilor noastre, ci ne-au aruncat pur si simplu intr-un teritoriu al nelinistii, unde e absolut necesar sa pasesti din cind in cind. Chiar si pentru atita lucru, merita ca Sala Radio sa fie plina, iar concertul sa fie intr-adevar sold out.