Rubrici  -  Dumitru Ungureanu  -  Normalitate  -  

Black Stone Cherry nu este o trupă care sparge canoane muzicale. Nu (re)inventează vreun gen, nici nu urlă ceva greu de înțeles fără doza necesară de substanțe ajutătoare. Nu cântă despre subiecte arzătoare sau conflicte mocnite, ci despre necazurile majorității mute.

Mi se pare că membrii trupei, năs­cuți în același orășel din Kentucky, Edmonton, evită și înghesuiala pe afișul noutăților de scandal show­biz, chestie care mărește pesemne vânzările de discuri, obsesia depar­tamentelor de resort. Albumele lor beneficiază de câte trei-patru stele în unele publicații, iar aprecierile publicului, numeroase și-n con­cordanță cu recenziile favorabile, atestă ceva mai mult: simpatia pen­tru muzica băieților.

I-am văzut în videoclipuri și în vreo două sau trei înregistrări din concerte ținute prin SUA și Europa. În fața scenei se buluceau vreo mie de fani transpirați, însă nu extaziați de prestația artiștilor. (E drept că la Wacken, anul trecut, ora pro­gra­mată pentru show-ul lor se su­prapunea cu timpul cuvenit spălă­rii de mahmureala nopții precedente…) Curat vorbind, cântările kentuckanilor, ținute oriunde, sunt fără cusur, fără bâlbe și fără trageri de timp, năravul rockerilor sătui de glorie. Le lipsesc elementele de co­loratură, să zic așa, extramu­zicale. Iese în evidență fără efort solistul vocal și chitarist de forță, Chris Robertson, a cărui alură de șofer supraponderal pare accentuată de nenumăratele tatuaje ce-ar încânta o căpetenie maori de prin Mările Sudului. Blondul și simpaticul chi­tarist Ben Wells excelează în exhibiții gimnastice, fără să ne­glijeze partitura solo. Acesteia îi adăugă savoarea străvechiului talk-box, atât de plăcută suferinzilor de nos­talgia anilor ’70, când nu absenta din arsenalul nici unui vrăjitor al gri­fului. Toboșarul John Fred Young se încadrează perfect în pa­radigma trupelor de senzație din același deceniu, răpăiala bețelor sale vine parcă din mlaștinile Loui­sianei, ținuturi născătoare ale unei muzici nu prea depărtate de su­netul genuin al trupei. Basistul John Lawhon ține ritmul sub con­trol, ca un adevărat creier de inginer stăpân pe studioul Monocle, unde băieții au înregistrat cu meticulozitate, până-n lockdown, noul disc, The Human Condition (2020, Mascot/ Provogue Records). Toată zugră­veala frazelor anterioare se potrivește apariției recente.

Prin amabilitatea distribuito­rului român, am primit exemplare promoționale cu precedentele dis­curi. Le-am prezentat aici sau aiu­rea. Acum, din cauza pandemiei, n-am călcat în magazin. Dar fișierele flac, benign răspândite online, se învârtesc de câteva zile și-n playerul meu, și-mi vine greu să ascult alt­ceva. Și, foarte straniu pentru năravurile mele nesănătoase, n-am simțit nici un pic nevoia să umezesc audiția cu vreo licoare. Mă întreb de ce, însă numai așa, de-un pam-ple­zir… Practic, relația receptorului neamețit din mine cu sunetele curat, consistent și minuțios aran­jate în piesele noului album nu are nevoie de ajutor să funcționeze în­tocmai angrenajului figurat, de exemplu, în piesa Ride:

„Wheels of fire, a heart of stone

Years of rollin’ broke my bones

Burnin’ dust to beat the odds

Shots with the devil, and tea

with God“.

Și mai departe:

„Modern rebel, what’s your cause (what’s your cause)

Have you learned yet, or are

you lost

We live with reason, stand

with pride

Let’s be angels when we die“.

Iar concluzia, repetată de trei ori, este clară:

„Ride, straight on through the flames that burn so

High, in the name of freedom

Ride, it’s the only way that we

Survive, they learn just what you teach them“.

Știu, se poate obiecta că nu e vorba de nici o mare brânză filosofică, nu se dezvăluie te miri ce necu­nos­cută a condiției umane, vorbele sunt banale, iar muzica oarecum etc. etc. Or mie tocmai banalitatea asta îmi pansează ignoranța: trupeții, care n-au sărit de 40 de ani, cântă și se poartă normal. În vremurile actuale, deloc normale, e demn de apreciat.