
Dar, inainte de orice, exista un univers inconfundabil al operei, o umanitate si un sound specifice. G.A. este un exceptional prozator al microistoriei familiale de sub „calota” Istoriei politice recente (alonja „nationala si europeana” a problematicii e majora) si, probabil, cel mai valoros prozator al batrinetii, al imbatrinirii din intreaga literatura romana, alaturi de G. Calinescu. Se stie cit de greu e sa scrii bine despre batrinete intr-o epoca a fetisizarii, a mitologizarii juventutii… Mai ales atunci cind, de fapt, imbatrinirea este (si) aceea a unui timp, a unei istorii, a unei lumi. Personal, asez Dimineata pierduta printre capodoperele noastre postbelice, in imediata apropiere a Morometilor lui Marin Preda; Ilie Moromete si Vica Delca ramin, cred, cele mai memorabile si mai paradigmatice personaje din proza autohtona a ultimelor decenii (l-am mai putea adauga si pe brebanianul Grobei, dar mai mult ca pe o categorie abstracta decit ca pe un personaj „viu”).
Deloc insensibila la modernizarea si chiar postmodernizarea discursului, adepta a unei polifonii structurale, Gabriela Adamesteanu a ramas in fond fidela marii traditii a prozei „realiste” dintotdeauna – in fapt, a Prozei. Dincolo de asta, maniera ei particulara sta in orchestrarea muzicala, estetizanta a sintaxei (un sound de moda retro, cu taietura rafinata, foarte moderna), in balansul abil al discursului intre oralitatea populara si distinctia culta, si mai ales in dramatizarea accentuata a naratiunii. Multe dintre scrierile acestei autoare sint parca scrise pentru a fi puse in scena. Unele au si fost, cu un important succes de public. Oricum, de la „autofictiunea feminitatii de provincie” din Drumul egal al fiecarei zile pina la fictiunea exilului ca imposibila intoarcere din Intilnirea (doua virfuri care n-ar trebui, cu nici un chip, puse in umbra de Dimineata pierduta), traseul Gabrielei Adamesteanu a fost unul de cautari sinuoase, laborioase, tenace, contrapunctat de „satelitii naturali” ai unei proze scurte inconfundabile, de hi fi psihologic. Si, de fiecare data cind a „lovit” cu un roman, a lasat urme adinci, cu relevanta categoriala.
Desi ma irita toata discutia pe tema „de ce nu avem Nobel pentru literatura?”, nu ma pot abtine sa nu intru in joc si sa spun ca, daca as fi in masura sa propun juriului un candidat realmente viabil din partea Romaniei, acela ar fi Gabriela Adamesteanu. Ma surprinde neplacut faptul ca numele ei n-a fost, practic, niciodata pomenit in „jocurile” de acest gen.