Stiu ca suna ca si cum as face reclama la ciment, de aceea detaliez: epicul din romanele ei nu este senzational, ci esential; personajele sale nu sint „idei”, ci mai degraba oameni cit se poate de verosimili, reusind cu toate astea sa-si poarte cu bine dimensiunea simbolica, fara de care lectura literaturii poate fi inlocuita cu succes de revista presei cotidiene. Romane clasice, preferind tentatiei rezumatului acumularea de fapte si figuri pe spatii largi.
Inca de la inceput, autoarea s-a facut cunoscuta pentru proprietatea remarcabila a „vocilor” care se fac auzite in paginile sale cu o naturalete desavirsita. Practic, romanele sale se ivesc din miscarea fireasca a vocii interioare a personajelor, fara ca asta sa semene a experiment psihologic. O batrina se mosmondeste prin casa inainte sa iasa, incotosmanata bine, pe strazile acoperite de polei. Pune mina pe o punga, isi leaga cu un fular basca pe cap, mai bodoganeste cind isi vede omul intins in pat, lingav, si din vorbele ei monotone, cenusii se naste povestea: asa incepe Dimineata pierduta, cel mai bun roman al autoarei, unul care a „facut epoca”. Este un roman complex, coprimind, amalgamate, istoriile a doua familii: una din lumea buna, aceea a profesorului Mironescu (chiar asa!) de la 1916, alta mahalageasca, a neamului obscur si numeros al Vicai Delca, de orfani care si-au facut un rost cam in aceeasi vreme, mormoloci rozind in stomacul veacului fara sa-l inteleaga, dar cu instincte mai bune decit profesorul Mironescu, care stie sa dizerteze interminabil despre fibra nationala, dar este lipsit de aparare in fata denunturilor anonime. Dimineata pierduta este un studiu al supravietuirii in comunism, nu un simplu denunt al acestuia.
Performanta de a aduce alaturi lumi atit de diferite, de a le obliga sa-si raspunda fara macar sa fie constiente de dialogul lor, este una remarcabila. Totodata, este si o tehnica specifica a romancierei, care o utilizeaza din nou in surprinzatorul roman Intilnirea, publicat intr-o a doua editie revazuta in 2007, dupa o alta, mult mai experimentala si indepartata de filonul specific al talentului autoarei, in 2003. Intilnirea este un roman-proces, in care interactiunea povestilor are loc, de asta data, spre deosebire de Dimineata pierduta, in mod violent. Modernul Ulise, exilatul om de stiinta, se intoarce acasa, dar nu mai recunoaste pe nimeni. Nici o intilnire nu are loc: e un dialog al surzilor la care participa cecitatea surizatoare a batrinului savant, istoriile meschine, patetice, tragice ale celor din tara captiva si, mai presus de toate, notele veninoase ale Securitatii.
Dupa studiul plin de compasiune al omenirii care a traversat comunismul (figura complexa, de baba birfitoare dar bine intentionata, a Vicai Delca e sugestiva), Gabriela Adamesteanu ne ofera in Intilnirea un proces al infernului totalitar, ca loc de unde nu exista scapare. Sau, mai stii? Daca Ulise s-a ratacit in drumul spre Itaca, cel putin un Telemah se afla in cautarea lui…