Actualitate  -  Constantin Pistea  -  

Sensibilitățile de cuplu, istoriile de familie și disfuncționalitățile umane sunt câteva dintre noțiunile de bază pe care le-am regăsit citind două romane scrise de Delphine de Vigan. Cât de mulțumiți suntem de viața noastră? Oare am fi fost mai fericiți astăzi dacă luam alte decizii cândva? Am fost vreodată cu adevărat recunoscători? Am spus vreodată cu adevărat „mulțumesc“?

Romancieră și scenaristă franceză, Delphine de Vigan (n. 1966) a debutat în anul 2001, cu un roman publicat sub pseudonimul Lou Delvig, Jours sans faim. Au urmat, sub numele adevărat, Les jolis garçons (2005) și Un soir de décembre (2005), pentru ca No et moi (2007) să-i aducă premii importante (Rotary International Prize și Prix des Libraires) și să fie ecranizat (2010, în regia lui Zabou Breitman). A mai publicat Les heures souterraines (2009), Rien ne s’oppose à la nuit (2011, Prix du roman Fnac, Prix Roman France Télévisions și Prix Renaudot des Lycéens) și D’aprés une histoire vraie (2015), pentru care a primit Prix Renaudot și Prix Goncourt des Lycéens și care a fost ecranizat în 2017, în regia lui Roman Polanski. La Editura Polirom au apărut două romane, despre care voi povesti aici, Recunoștință și Legămintele.

O fereastră întredeschisă către speranță

Destinele a trei personaje sunt urmărite de către Delphine de Vigan în Recunoștință (Editura Polirom, 2020, traducere din limba franceză de Cristina Jinga). Michka este o bătrână afazică, internată într-un cămin pentru persoane vârstnice, dar care cândva fusese o profesionistă a cuvintelor. Reporter și corector la reviste culturale de prestigiu, Michka trăiește la apusul vieții drama de a nu putea face apel la cele mai importante resurse ale tinereții sale: cuvintele. La căminul de bătrâni Michka îl cunoaște pe Jérôme, un tânăr ortofonist, care încearcă să aplice cu ea o serie de exerciții de antrenare a limbajului și de for­țare a mecanismelor memoriei, pentru a întârzia pe cât posibil evoluția bolii. Și, pentru ca harta romanului să fie completă, o cu­noaștem și pe Marie, o tânără care, în lipsa părinților, a fost crescută de Michka și care acum, în momentul acesta, imediat are nevoie să-și arate recunoștința față de bătrână, pentru că timpul pare să nu mai aibă răbdare cu Michka și cu modul în care ea poate percepe realitatea de la o zi la alta.

De altfel, romanul se deschi­de chiar cu vocea lui Marie, preocupată să evidențieze dife­ren­ța dintre acele foarte multe „mulțu­mesc“ pe care le spunem zilnic aproape fără să le băgăm în seamă și acele „mulțumesc“ în care chiar credem și pe care le spunem din suflet, pentru că sunt un semn al recunoștinței noastre profunde. „V-ați întrebat vreodată de câte ori pe zi spuneți mulțumesc? (…) V-ați întrebat vreodată de câte ori în viață ați spus sincer mulțumesc? Un adevărat mulțumesc. Expresie a gratitudinii, a recunoștinței, a îndatorării voastre.“

Chiar din start, prin această interogare, cititorul simte un sentiment de jenă față de sine însuși. Cum îți cere scriitoarea franceză prin vocea lui Marie, ajungi să te întrebi cât de sincere sunt reac­țiile care te încearcă față de ajutorul sau bunătatea celor din jur și înțelegi că, de fapt, mult prea rar îți exprimi recunoștința așa cum ar trebui, așa cum ți-ai dori. Prin­tr-o scriitură simplă, dar foarte empatică, Delphine de Vigan explorează această temă din perspectiva celor trei personaje.

În economia cărții, este limpede cât de marcată e Marie de boala pe care o duce Michka. Doar aceasta a îngrijit-o când părinții ei au abandonat-o și, în fața accelerării bolii cele din urmă, Marie simte că trebuie să facă și să spună ceva chiar acum, să nu mai amâne – așa cum facem toți – cuvintele de recunoștință.

De cealaltă parte, Michka are un mare regret, legat tot de re­cunoștința manifestă: nu a reușit să le mulțumească celor care au salvat-o și au îngrijit-o cu riscul propriilor libertăți sau vieți după ce părinții săi au fost internați într-un lagăr de exterminare. În încercarea de a o face, dă anun­țuri în ziare, cu ajutorul lui Marie, iar ulterior își va aprofunda căutările datorită ortofonistului Jérôme.

Despre acesta din urmă se poate spune că personajul său funcționează ca un martor și ca un liant între Marie și Michka. El este cel care încearcă să țină întredeschisă fereastra către spe­ranță pentru Michka, dar și cel care, datorită numeroaselor inte­racțiuni cu ceilalți bătrâni din azil, oferă o perspectivă dureros de blândă asupra acestei etape de viață.

„Să îmbătrânești înseamnă să înveți să pierzi“, spune la un moment dat tânărul Jérôme. „Să suporți, în fiecare săptămână sau aproape, un nou deficit, o nouă alterare, o nouă pagubă.“ Astfel că ocupația lui este în fapt o luptă contracronometru cu un adversar mârșav despre care știi că va câș­tiga până la urmă: nu știi câte cuvinte îți mănâncă azi și cât de secat de viață vei fi mâine. „Trebuie să luptăm în continuare. Pen­tru fiecare cuvânt. Pas cu pas. Să nu cedăm nimic. Nici o silabă, nici o consoană. Fără limbaj, ce mai rămâne?“

Deși poate părea că avem de a face cu o dramă de la un capăt la altul, lucrurile nu stau chiar așa. Relațiile acestui triunghi sensibil, Michka-Marie-Jérôme, sunt relevate cu mare atenție, nu pentru că ar fi riscate, ci mai degrabă pentru a sublinia înțelegerea și respectul dintre ei. Cu o mică (și șo­cantă) excepție, aici bătrânețea nu este arătată cu degetul, nu este condamnată și nici pusă la colț, ci explicată. Și se mizează mult pe ideea acțiunii imediate. Nu știi niciodată ce-ți aduce ziua de mâine, așa că mai bine spune azi ce ai de spus, arată-ți recunoștința azi dacă ai față de cine să o faci (dar sigur ai). „E adevărat, e dureros la sfârșit. Credem cu toții că avem timp să spunem lucrurile și, deodată, e prea târziu. Credem că e suficient să arătăm, să gesticulăm, dar nu-i adevărat, trebuie să vorbim.“

Excepția din acest peisaj este directoarea dură a stabilimentului, o proiecție a coșmarurilor bătrânei Michka, personaj care poar­tă și el un mesaj, anume că, până și în ultimii ani, viața trebuie să fie tot o com­pe­tiție: „Dar, mă rog, ce credeați, doamnă Seld? Că noi primim aici pe oricine și oricum? Visați! Nu există locuri pentru toată lumea, știți foarte bine! Nu există locuri! Așa e peste tot! Orice-ați face, trebuie să treceți prin niște teste, interviuri, concursuri, examene, probe, compe­tiții, interogatorii! Trebuie să vă dovediți angajamentul, implicarea, motivația, hotărârea!“. Uluitoare în vorbe și în fapte, directoarea aceasta apare ca o contrapondere la bunătatea și empatia arătate de toate celelalte personaje din carte. Dar, dacă nu am fi avut-o pe directoare, ar fi existat riscul să credem că lumea e mai bună decât pare, că toți sunt mai înțelegători și mai răbdători de­cât vedem în fiecare zi în jurul nostru. Fără directoare, romanul ar fi fost unul mincinos.

Nu în ultimul rând, ar fi de remarcat umorul din Recunoștință, unul prin care Delphine de Vigan arată că se poate glumi și pe seama unor teme grave. Aici, ea îl construiește folosindu-se de afazia personajului său principal. Un exemplu poate fi discuția pe care Michka o are cu Marie pe seama înmormântării. Ea pronunță „fluturalii“ în loc de „funeralii“, „prescurtare“ în loc de „incinerare“ și „sobor“ în loc de „somon“, ca să iasă așa ceva:

„— Pentru fluturaliile mele.

O prescurtare… câteva sandviciuri și gata. Ca la doamna Crespin, am înțeles c-a fost foarte simpatic. — Vrei să spui o incinerare?

— Așa, da. Dar cu sobor, sandviciurile, nu cu pate. — Cu somon? Da, bine, OK, s-a notat, dar nu e grabă, știi, nu suntem presate“.

Recunoștință nu este un ro­man care să-i dea bătăi de cap cititorului. Nu are multe personaje și nu face multe salturi în timp, dar memoria este o componentă importantă a narațiunii, este un roman cu șanse mari să rămână pe raftul cu cărțile preferate al celor care îl vor citi. Incontestabil, reușita sa principală este o mai bună conștientizare a ceea ce pierdem odată cu înaintarea în vârstă. Și, pe lângă acest aspect, ar mai fi importanța covârșitoare a cuvintelor (din nou, „Fără limbaj, ce mai rămâne?“) și a modului în care spunem mulțumesc. Aici, fiecare dintre cele trei personaje principale are nevoie să-și arate recunoștința unul față de celălalt – din motive diferite, dar nu motivele recunoștinței sunt importante, ci felul în care este ea ex­primată. Iar unicul mod solid de a mulțumi este făcând apel la cuvinte. Din nou: „V-ați întrebat vreodată de câte ori în viață ați spus sincer mulțumesc? Un adevărat mulțumesc“.

Cuplul, cârdășie de răufăcători

Cât de valoroase mai sunt astăzi legămintele? Cât de strâns mai pot ele să lege un cuplu în vremurile moderne, în care ești ușor dezechilibrat de presiunea socială și de nevoia de a acoperi cu dragoste multe goluri și nevoi? Cum să-ți calibrezi așteptările în doi, când știi că e foarte posibil ca Celălalt să nu fie sută la sută cel pe care l-ai visat/ gândit/ așteptat?

Acestea sunt câteva chestiuni la care te îndeamnă să meditezi romanul Legămintele, publicat de Editura Polirom în anul 2019, cu traducerea din limba franceză semnată de Alexandra Cozmolici.

Romanul are în centru doi adolescenți, Théo și Mathis, prieteni buni, uniți de faptul că provin din familii disfuncționale. Părinții lui Théo sunt despărțiți, iar el este nevoit să facă naveta săptămânală de la mamă la tată. Mama lui nu suportă să-l știe „dincolo“; acolo e teritoriul inamicului, iar când vii înapoi, primul lucru pe care trebuie să-l faci este să te speli. Dacă ți-ai uitat puloverul „dincolo“, mai bine consideră că l-ai pierdut – e ca și cum ar fi fost „aspirat de hăul neantului“. Tatăl lui Théo este un bărbat îmbătrânit înainte de vreme, deziluzionat, într-o stare permanentă de gol interior – poate părintele care in­fluențează cel mai mult comportamentul băiatului. Navetist între cele două sisteme de viață, Théo, la numai 12 ani, este nevoit să facă naveta între o lume și cealaltă, „fără punte și fără șerpaș“.

De cealaltă parte, nici familia lui Mathis nu oferă un profil mai încurajator. Mama lui, Cécile, este femeia care nu-și dorește de la viață decât o familie reușită și liniște. Ea a crezut mereu că, dacă stai în banca ta, dacă faci cură­țenie și mâncare, dacă ești o gospodină cumsecade, totul va curge potrivit așteptărilor. Totuși, va ajunge să descopere în soțul său un personaj duplicitar, care își atribuie diverse identități pe internet, pentru a deversa online tot felul de comentarii vulgare. „Oricine trăiește sau a trăit într-un cuplu știe că Celălalt e o enigmă“, notează la un moment dat Cécile. „Da, da, da, o parte din Celălalt ne scapă, fără îndoială, căci Celălalt e o ființă misterioasă, care-și adă­postește propriile secrete, și un suflet întunecat și fragil, Celălalt își ține numai pentru el copilăria, rănile lui tainice, încearcă să-și reprime tulburările emoționale și sentimentale sumbre.“

Acesta fiind contextul din cele două familii, nu e de mirare că puștii de 12 ani, Théo și Mathis, ajung să-și caute evadarea în alcool. Cea care își dă seama de situația complicată prin care trece Théo este Hélène, profesoara lui, a cărei copilărie a fost dominată de agresivitatea tatălui și care a trăit la maturitate șocul de a fi părăsită pentru că nu putea avea copii. Ea înțelege drama tocmai pentru că i s-a întâmplat. Este aici un cod știut doar de cei pățiți, de cei care au învățat deja că orice cuplu este „o cârdășie de răufăcători“.

Mai complex decât Recu­noș­tință, Legămintele este un roman care se citește la fel de ușor, pentru că frazele lui Delphine de Vigan sunt extrem de vizuale, de sugestive, au ritm și empatie, sunt parcă scrise de cineva care a trăit pe propria piele tot ce povestește.

Interesantă aici este polifonia romanului, personajele feminine (cele două mame și profesoara) povestind la persoana întâi și oferind astfel acces la gândurile și sentimentele lor, în timp ce capitolele dedicate celor doi puști sunt scrise la persoana a III-a. Lipsesc vocile narative ale personajelor masculine, cei doi tați fiind prezentați numai prin impresiile soțiilor/ fostelor soții. La fel, tatăl profesoarei este doar o amintire, cum este și cel care a părăsit-o pentru că nu putea avea copii. E ca și cum ar fi fost aplicat un filtru peste tabloul complet al personajelor. Fără îndoială, pentru Delphine de Vigan ar fi reprezentat o provocare să fi scris măcar câteva capitole cu vocea tatălui lui Théo, care-și petrece mare parte din timp în pat, în agonie, sau cu vocea tatălui lui Mathis (soțul duplicitar al lui Cécile). Am fi avut parte cu siguranță de un alt context și am fi înțeles mai multe cu privire la felul în care apare stricăciunea într-o familie. Așa, ne rămân doar consemnările lui Cécile, care se autoanalizează ca blocată de o anestezie generală: „Ca în multe alte privințe, nu sunt în stare să spun când a început – să se distanțeze, să se deterioreze, să lâncezească –, și nici când s-a sfâr­șit. Totul se întâmplă de parcă mă cufund într-o somnolență stranie. Într-o anestezie generală“.

Până la urmă, legămintele nu sunt decât simboluri, iar dacă părțile nu mai cred în puterea lor, ele, legămintele, nici nu mai exis­tă. În acest roman, simbolurile au valoare atunci când vine vorba de relația dintre Théo și Mathis ori de cea dintre profesoară și Théo. Ideea de căsnicie pare învechită – dacă tot te vei trezi la un moment dat că nu-l cunoști pe Celălalt, de ce să te mai implici în așa ceva? –, iar relația dintre părinți și copii este la fel de disfuncțională ca și cea dintre soți. Părinții sunt doar copii mai mari, care nu au învățat din greșeli, iar singura persoană matură de aici este profesoara cu multe drame în spate.

Legămintele este un roman care te îndeamnă să te gândești la propriul trecut și la deciziile majore pe care le-ai luat sau urmează să le iei. Te îndeamnă să fii ceva mai empatic și să vezi dacă nu cumva spoiala de pe propriile legăminte s-a cam dus și ar fi nevoie de o reîmprospătare.

FOTO 1: © Ulf Andersen/ Aurimages – AFP

Galerie foto