Avanpremieră  -  Suplimentul de Cultura  -  

„Suplimentul de cul­tură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Patimile după Gödel, de Varujan Vosga­nian, care va apărea în cu­rând în colecția „Fiction Ltd.“ a Editurii Polirom.

– Fragment –

Puteam s-o privesc pe Maggy și, în același timp, să-i povestesc despre prietenii mei, de exemplu, despre Pasquale cu creasta lui portocalie și tâmplele verzi, care tocmai se întorsese de la parada gay.

— E homo? a întrebat ea. Îmi faci cunoștință cu el?

— Nu e, am zâmbit. S-a dus doar să se amuze un pic.

Ea s-a oprit din șters.

— E amuzant? Pe tine te amuză?

— Eu cred că fiecare e-n trea­ba lui, să facă ce-i place.

Intrasem din joacă în discuția asta. Nu știam că vorbele aruncate într-o doară o să aibă atâta importanță în relația noastră. A lăsat prosopul să cadă neglijent, a acoperit veioza și silueta ei a fost învăluită în penumbră.

— Să-ți zic ceva despre mine, a început ea. Nu e ce crezi, o să-ți placă, pe bărbați îi atrag poveștile astea. Nu m-ai întrebat, dar îți spun: am cunoscut până acum doi bărbați, dacă înțelegi. Cu primul m-am dus ca să-l fac gelos pe al doilea și cu al doilea pentru că tocmai mă despărțisem de primul, ca să-i fac în necaz. Până la urmă a fost bine, am rămas prieteni toți trei, știi, prieteniile alea de după, dintre bărbați și femei, care n-au moarte, nu mai ai motive să te cerți. Ne mai întâlnim și râdem când ne-aducem aminte.

S-a oprit câteva clipe, privea un petic al husei de pe canapea, pe care-l tot netezea cu degetele. Vorbea încet și egal, eu nu mai existam, dacă aș fi adormit acolo, ea tot ar fi continuat:

— Eram, cum să zic, între ape, n-aveam chef de nimic, blocasem toate telefoanele, nu intram pe messenger cu zilele. Mă și îngră­șasem puțin, eram pufoasă, ți-ar fi plăcut. Pe bulevard, lângă Primăria veche, e o cofetărie bună rău, cu amandine și savarine ca pe vremea lu’ mam-mare. Așa a început, după ce mi-am terminat prăjiturile am intrat la toaletă, nu prea-mi plăcea cum îmi stă părul, nu c-aș fi vrut să fiu frumoasă, că n-aveam pentru cine, dar uite, ăsta de pe frunte îmi cădea pe ochi ca la caniși. La noi nu e ca la bărbați, voi stați cu nasul în perete, v-o scu­turați și gata, noi la toaletă mai stăm de vorbă, una-alta, cât ne uităm în oglindă, cât ne mai aranjăm. A intrat o fată, nici nu m-am uitat la ea, se fâțâie puțin în oglin­dă, o aud cum scormonește în poșetă, și netam-nesam se întoar­ce la mine și mă-ntreabă: „Ce faci, fată? Ai un ruj?“. N-am zis ce fac, mă gândeam că o interesa rujul, nu ce fac eu. De obicei nu dau rujul la nimeni, mi se pare aiurea, e ca și cum ți-aș împrumuta pe­riuța mea de dinți, gen. Dar atunci eram mai altfel, jemanfișistă, dacă-mi cereai și geaca de pe mi­ne, ți-o dădeam, numai bună de mama răniților. „E marfă“, mi-a zis ea, și-a frecat buzele una de alta, și-a șters colțurile gurii ca o fată din popor și pe urmă m-a măsurat din cap până-n picioare. „Nu se ia când săruți?“, m-a întrebat. Era ceva mai înaltă decât mine, cu gu­ră pătrățoasă și nas coroiat, părea ceva gen handbalistă, dar era dră­guță, avea niște ochi albaștri care veneau ciudat pe fața aia de Kill Bill. S-a apropiat de mine și, când am vrut să mă dau înapoi, m-a prins de ceafă, dar nu așa cum apuci mânerul valizei, doar cât să-mi arate, fetițo, nu fă fițe, că nu ține. Nici nu știam ce să zic, mirosea frumos, a tutun de cireșe din ăla de pipă, era așa un amestec de mușchi și de țâțe, încât nu m-aș fi mirat dacă i-aș fi simțit vreo erec­ție, dar n-am apucat, pentru că mi-a băgat limba-n gură, m-a zăpăcit, mi-a cotrobăit cu vârful lim­bii peste tot, gingiile, limba, gâtul, avea o limbă cât un biftec, dacă mai stătea un pic mă sufocam. A scos-o încet, știi, ca un șar­pe care se descolăcește, s-a uitat la mine de parcă atunci mă văzuse prima oară și mi-a zâmbit frumos. „Nu se ia“, mi-a zis, și-a atins buzele cu arătătorul, mi-a mai pus pe buze un sărut închipuit tot cu arătătorul și a plecat. M-a lăsat prostită, cu un gust amestecat de tutun, strugurel și gumă de mestecat și cu o salivă dulce care nu era a mea, dar pe care am înghițit-o fără să-mi fie silă.

A tăcut, probabil să mă verifice dacă sunt cu gândurile duse sau nu cumva am adormit de-a binelea. Îmi întinsesem picioarele, cu bocancii unul peste altul, cu mâinile sub ceafă, mă uitam în tavan, putea fi o stare de absență. Dar nu, ascultam cu atenție, Maggy povestea frumos și povestea nu era una pe care s-o auzi în fiecare zi.

— Se poate întâmpla, am spus. Adică nu chiar oricui, dar fetele au o anumită predilecție să se pupe, mai mult decât bărbații, își mai schimbă și hainele între ele.

— Așa crezi? a pufnit Maggy. Ce știi tu despre asta?

— Păi, tocmai mi-ai zis.

Ea a râs, eu nu știam ce era de râs aici. Dacă aș fi râs eu, probabil s-ar fi enervat.

— Crezi că asta a fost tot? Stai că de-abia acum începe. Te-ai plictisit?

— Nu, Sheherezada, am luat-o eu în ușor.

— Nu sunt Sheherezada, n-am decât povestea asta. După aia poți să mă omori.

— De ce-aș face-o?

— Tocmai pentru că n-o știi toată. Stai că se arde prosopul.

L-a luat și l-a pus pe cap, ca o maramă de mers la biserică. Să mori de râs.

— M-am tot gândit la ea, a continuat. Am zis că mi s-o fi pă­rut, oglinda fusese de vină, în oglindă vezi tot felul de chestii. Am luat niște tutun de cireșe și l-am mestecat cu gumă. Știi cum e, un miros sau un gust pot să-ți aducă aminte, ele nu mint niciodată. Am început să merg zilnic la cofetăria aia și, cu o amandină în față, să mă zgâiesc la lume. Dădusem din una în alta. Am scăpat de depresie, am dat în obsesie. Ia întreabă-mă, care din astea e mai nasoală.

Eram cuminte și participativ.

— Care e mai nasoală?

— Cea mai nasoală e aia pe care o ai. Partea bună e că slăbisem la loc. Și într-o zi, uite-o, a trecut pe lângă mine fără să-mi arun­ce o privire și s-a dus fix la toa­letă.

M-am gândit, te pome­nești că nu m-a văzut și m-am dus repede după ea. Stătea rezemată cu spatele de chiuvetă, mă aștep­ta. N-a mai fost nevoie de vrăjeala cu rujul, știa fiecare de ce e acolo, am luat una de la alta gustul de cireșe și mentă, le-am molfăit tot sărutându-ne. M-a apucat de mâ­nă și m-a tras după ea. M-aș fi dus și dacă mă împingea într-o cabină de veceu. Dar m-a dus acasă, nu stătea departe, m-a întins și pe față, și pe spate, mi-a mângâiat și mi-a lins fiecare centimetru.

CARTEA

Patimile după Gödel este povestea generației tinere, a copiilor născuți după Revoluția din 1989 și crescuți în era digitală, într-o societate care se amăgește cu iluzia că a învins comunismul, dar riscă să fie învinsă de postcomunism. Ei trebuie să aleagă între avantajele și neajunsurile comunicării prin internet și-și fac, cu greu, drum printre traumele nelecuite ale societății românești. Este o confruntare între om și computer, între conștiința umană, cu istoria ideilor de la presocratici până la Kurt Gödel și Stephen Hawking, cu preceptele și frământările de natură morală, și memoria computerului, care nu face deosebirea între bine și rău, ci numai între adevărat și fals, un implacabil șir de combinații între zero și unu. După lectura cărții, cititorului îi rămâne să decidă cine este învingătorul acestei noi damnațiuni a lui Faust.