Rubrici  -  Andrei Craciun  -  Oameni, porci și alte animale  -  

Cartea Ferma animalelor (traduce­re din limba engleză de Mihnea Gafița), de George Orwell, a fost publicată la Polirom, în anul 2002.

Ferma animalelor a fost publicată în anul 1945. George Orwell avea 42 de ani și în doar cinci ani avea să moară.

După mine, domnul Orwell este cel mai important scriitor din prima jumătate a secolului XX.

Fiindcă domnul Orwell a în­țeles perfect ce este (și ce face) răul. Nimeni nu a scris cărți mai profunde decât el împotriva totalitarismului (nimeni până la Andrei Platonov).

Domnul Orwell însuși mărturisea, atunci când i-a apărut Fer­ma: „Fiecare cuvânt de proză serioasă pe care l-am scris începând cu 1936 a fost îndreptat, direct sau indirect, împotriva totali­taris­mu­lui. (…) Ferma animalelor este prima carte în care am încercat, în deplină cunoștință de cauză, să fac să fuzioneze scopul politic cu scopul artistic într-un tot unitar“.

Domnului Orwell i-a reușit acest act cu adevărat revolu­țio­nar: să fuzioneze scopul politic cu scopul artistic într-un tot unitar, într-o carte simplă, adică ușor de înțeles, și totuși fără egal.

Aveam șapte ani când am auzit prima dată de Ferma animalelor. Abia căzuse comunismul, iar Ferma era, pentru mine, pe atunci doar un desen animat. S-a dat la televizor.

Oamenii mari spuneau că este o „parabolă“ care descrie comunismul. Așa era, Orwell însuși mărturisise că și-a gândit Ferma explicit în contra lui Stalin. Dar cred că mai era ceva ce am înțeles mult mai târziu.

Personajul meu preferat când am văzut acele desene animate a fost măgarul Benjamin. Mi se pă­rea cel mai înțelept. Era singurul care înțelegea că, indiferent cine conduce, animalelor, celor care muncesc și duc greul nu le va fi niciodată, de fapt, bine.

Mă mai uimise cum, urcați la putere, porcii deveniseră exact ca oamenii. Și, desigur, mă mai îndu­ioșase sacrificiul inutil al calului Boxer și mă revoltase parșivitatea porcului Napoleon.

Prima dată am citit Ferma pe la douăzeci de ani, știam deja istoria comunismului, dar nu o știam în toate nuanțele sale. Totuși puteam să citesc, printre rânduri, despre Marx, despre Stalin și Troțki.

Apoi n-am mai citit Ferma pentru mai bine de un deceniu și jumătate. Până când, în toamna acestui an pre-apocaliptic, mi s-a făcut foarte dor de domnul Orwell, de felul său unic și aproape disperat de a căuta adevărul, demnitatea umană și libertatea.

Acum, când tinerețea, câtă a fost, mai degrabă s-a încheiat, am văzut altceva, poate mai mult: Orwell n-a scris doar împotriva dictaturii comuniste și nici măcar împotriva tiraniilor de orice fel (deși a făcut și asta).

Orwell a descris, în amănunt, însăși natura puterii. În ce fel puterea schimbă, modifică și până la urmă îi mutilează pe cei care o folosesc pentru sine și tribul lor.

Toate sunt la fel de pământ, ca în Ecleziastul din Biblie: toți lacheii puterii sunt neschimbați, orice porc ajuns la putere arată întocmai ca porcii lui Orwell, oile au rămas tot oi (behăie în cor ce sunt dresate), caii de povară continuă să tragă până la moarte, fiind permanenți înșelați. Naivitatea lor este incurabilă și nu îi absolvă, dar îi face personaje tragice.

Până la urmă avea dreptate Benjamin și eu aveam dreptate pe când aveam șapte ani și vedeam toate acestea pentru prima dată și eram de partea măgarului: soarta celor care muncesc și care duc tot greul nu e niciodată blândă.

Conducătorii se schimbă, tiranii înlocuiesc alți tirani, uneori mai e și zahăr pe pământ (deși, mai nou, nici zahărul nu mai e bun). Dar viața celor mulți, trudind pentru alții, mereu alții (oameni sau porci – totuna), rămâne – ca în Hobbes – solitară, săracă, urâtă, dură și scurtă.

Iar Orwell – Orwell a înțeles totul.