Rubrici  -  Catalin Pavel  -  Răsfață-mă până doare  -  

Dacă m-aș trezi peste noapte califul scriitorilor, aș da următoarea lege: prefețele tuturor cărților să fie făcute de autorii lor și, bineînțeles, semnate de altcineva. Este o soluție simplă la o problemă cumplită – aceea că laudele pe care le primește scriitorul de la criticii sau cititorii oricât de bine intenționați sau de prietenoși nu sunt niciodată pe măsura așteptărilor, mai exact sunt ca și cum ai ruga pe altcineva să te scarpine. Pentru că laudele trebuie să meargă fix la temerile și îndoielile tale, pe care tu le știi cel mai bine. Degeaba îi spui unuia că e cel mai mare dramaturg, dacă el era deja convins că așa e. Omului i-a aruncat cineva pe vremuri o vorbă cum că n-are umor, iar acum vrea să audă nu că e un geniu, ci că ai râs ținându-te cu mâinile de burtă citindu-l. Tu îi spui că personajele lui sunt cele mai nobile din Bulgaria – și îl plictisești. Prima lui piesă a fost un eșec, așa că nu pierde vremea pomenind că autorul a luat premiul Nobel, ci treci direct la acea piesă, inevitabil cea mai dragă omului, și descoperă în ea o profeție înmărmuritoare a vremurilor de azi.

Cel mai bine a înțeles aceste aspecte Macedonski. Prefața, scrisă de el însuși și semnată Un discipol, la volumul lui Cartea de aur, București, Stabilimentul Grafic Albert Baer, 1902, vine de altfel după 20 de ani de autocomentarii experte. Ea e, între altele, o ocazie de a repara obiceiul vechi defecțiuni existențiale. Genealogia improvizată îl face acum coborâtor din prinți (check!) și, încă mai important: „În liceul din Craiova, cu toate că nu era între premianți avusese darul […] să inspire simpatii care i-au rămas credincioase“ (check!). O scrisoare cerută unui fost coleg nedumerit este citată integral. Din ea reiese doar că în liceu Macedonski era interesant, simpatic. Scriitorul nostru aduce atunci și cifre: la momentul bacalaureatului, citise deja toată biblioteca tatălui său, 3-4.000 de volume.

Urmează apoi „neîntrecutul poet“, „om de geniu“, „viața sa plină de vitejie și virtute“, „intelectualitatea sa uriașă și adânca erudițiune ce transpiră din fiece rând“. Dar astea sunt mizilicuri. A sosit momentul-cheie al prefeței, cheia de boltă a oricărei zidiri hermeneutice: „Pe de altă parte, omul fizic atrage deopotrivă. Ochii săi adânci hipnotizează. Pe stradă, multe capete se întorc să-l privesc, iar în Italia nu i se mai zice decât frumosul Circasian“. Te face să plângi dorința autorului ca în prefață să se menționeze că el este frumos. Această mențiune, însă, ar trebui impusă prin lege, pentru că altfel se frânează dezvoltarea culturii naționale.

Ce mai consideră discipolul că trebuie să ne aducă la cunoștință? Ziarele nu mai erau citite decât când cuprindeau versuri de Macedonski. În 1875, „guvernul se însărcinează să-i dea o strălucire și mai mare arestându-l“. Totul se termină bine – în fond, e suficient să ai dreptatea de partea ta: „a fost apărat la curtea de jurați de douăzeci și trei de avocați, cei mai celebri ai baroului, și achitat“. În 1877, ziarul lui „e primul ziar care se vinde cu cinci centime la București. Lupta e mare la Plevna, dar lupta e tot atât de mare în București“. Cine crede că eroismul de la Plevna diferă de eroismul de a fi gazetar, e un cârtitor. Alte detalii de CV menționate în prefață – Macedonski a fost pentru scurt timp, inspector general financiar (lucru, am zice noi, incompatibil cu calitatea de poet) și inspector al monumentelor istorice (la fel).

O datorie a prefeței este să atragă politicos atenția cititorului că dacă nu-i place cartea, e prost: „nu va fi om afară de nătâng și de pizmaș care să nu recunoască în această carte un monument“. Pe de altă parte, Macedonski prefațatorul este sfâșiat între efecte retorice diferite, pentru că din păcate trebuie împăcate mai multe capre cu mai multe verze și nu ies la număr. Pe de-o parte, poetul, aflăm, „a mirat și a pasionat secolul său“, pentru că, evident, trebuie să înțelegem bine că avem de-a face cu un om adulat. Pe pagina următoare însă, citim că volumul de față va aduce „veșnic rușine asupra epocei ce l-a batjocorit și disprețuit!“, pentru că, tot evident, ăla nu e scriitor care nu este înfrânt de obtuzitatea evului său și care, în ciuda delicateței și palorii sale, nu are polițe de plătit. Discipolul anonim are totuși grijă să tranșeze: „Nu există nici prozator, nici poet român al cărui nume să poată fi alăturat de al său“. Adevărul triumfă, cititorul nu se pierde în detalii tehnice.

O altă misiune dificilă a prefațatorului este să dreagă cumva faptul că acest mare om s-a opus mult timp regelui. Acum el își vede limpede greșeala. L-a criticat, iată, ca un drept și principial adversar de idei, iar asta doar din cauză că „suferințe amare“, „tatăl a cinci copii“. Acum, însă, pricepe măreția lui. E produsă în acest scop o scrisoare veche a lui Macedonski, trimisă convenabil discipolului, cu un panegiric al lui Carol, care „dintr-o țară sălbatică a făcut un rai“.

Penitența noastră continuă, prefața trece la un alt capitol cringey – laude din străinătate. Sunt puse la dosar o scrisoare a lui Pierre Loti care îi spune lui Macedonski că îi plac versurile lui și o scrisoare a directorului unui ziar din Atena care confirmă primirea exemplarului și zice că a citit și recitit cartea. Alte notițe politicoase de prin ziare franțuzești sunt însoțite de pomelnicul numelor celebrilor oameni de litere care au publicat vreodată în acel jurnal prestigios. Pasajul din „Mercure de France“ („fondată în 1672“) are însă ceva interesant chiar dincolo de crispările pe care le pricinuiește această prefață de la un capăt la altul. Cronica lui Pierre Quillard despre volumul de versuri franțuzești al lui Macedonski, invocat de poet ca o laudă supremă, îi reproșează de fapt că îi imită prea tare pe francezi. Francezul adaugă că ar fi mai bine dacă Macedonski ar lăsa să se vadă mai mult din simțirea lui românească, și anume „sufletul enigmatic, resemnat și violent, ezitând între orientul mongol și slav și occidentul latin, suflet de servituți și de cruzimi… necunoscător de orice noțiune morală și în care voluptatea se exasperă pînă la sânge, până la moarte“. (Nu m-am putut abține și am căutat trimiterea: „Mercure de France“, XXVI, nr. 101, mai 1898, p. 541.)

În rest, într-una din prozele din volum, Thalassa, apare prima scenă de nuditate completă din literatura română. Tocmai acest amănunt lipsește din prefață.