Rubrici  -  Oltita Cintec  -  Regia ca imaginație cultivată  -  

Una dintre cele mai active companii independente de la noi, cu programe inovative și consistente, Reactor de creație și experiment Cluj-Napoca, s-a orientat recent spre o temă – „Focus. Decalaj. Narațiuni intergenera­ționale“, care a captat atenția evaluatorilor de la Administrația Fondului Cultural Național (AFCN), acordându-i finanțare.

Premiera a avut loc în septembrie, când încă era îngăduit live-ul pentru un public limitat ca nu­măr, dar o versiune filmată a Toa­te lucrurile pe care mi le-a luat Alois a putut fi vizionată în sistem pay-per-view și după complicarea statisticilor pandemice și interdicția de a mai merge la teatru. Material dramaturgic este un text rezultat dintr-un alt proiect Reactor, Drama 5 – ediția a V-a, finalizat în vară tot grație unei finanțări AFCN, dublate de o alta, a consiliului local Cluj-Napoca. Am consemnat sursele stipendierii pentru a releva, pe de o parte, activismul animatorilor de la Reactor în identificare lor, pe de altă parte, deschiderea autorității municipale clujene pentru aceas­tă parte atât de importantă a sectorului cultural, cea alternativă.

Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois e piesa lui Cosmin Stănilă, actor absolvent, în 2017, al clasei Miklós Bács și Irina Wintze de la Universitatea din localitate, component, încă din anul absolvirii, al trupei Teatrului Național „Lucian Blaga“. Se văd în textul pe care l-a scris fundamentele pregătirii lui scenice: simțul replicii, construcția de personaj, tempoul teatral. Stănilă a optat pentru un subiect sensibil și complex – raporturile mamă-fiu, dinamica lor emoțională atunci când o maladie degenerativă tran­­sformă adultul care te-a adus pe lume și te-a crescut într-un neputincios ce are nevoie de ajutor. Riscurile alunecării în tragism sunt controlate printr-un crescendo situațional ce surprinde echilibrat fazele de alienare a conștienței din cauza Alzheimer și alterarea afectivă.

Personajul central e actriță, o profesiune corelată natural cu memoria, cu locuirea temporară a unei sumedenii de eu-uri de împrumut ficțional. Povestea din Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois devine și povestea unei meserii asociate cu întrebarea recurentă „cine sunt?“, cu amintirile și uitarea, cu arhivarea umanului și a emoțiilor.

O înlănțuire de reprezentări congruente ale umanului

Andrei Măjeri a găsit în imagi­na­ția sa cultivată resorturile pentru a spori resursele materialului dramaturgic cu altele ce provin din mijloacele rampei. Regizorul a colaborat cu Stănilă în faza repetițiilor, eficientizând procesul de creație. Cei doi au mai lucrat împreună la Meșterul Ma­no­le, la Naționalul clujean, existau, cu alte cuvinte, pre-condiții optime. Și cu Emőke Kató a mai lucrat regizorul (la Teatrul Maghiar de Stat din orașul de pe Someș), acum încredințându-i partitura principală, a actriței Eszter Nagy. Măjeri stăpânește știința de a face echipă scenică, o atribuție vitală a funcționalității colective. În montare transpar și alte însușiri profesionale, confirmate în producții precedente, precum inteligența artistică și orizontul cultural.

Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois nu rămâne doar o istorie de viață familială, e o înlănțuire de reprezentări congruente ale umanului citite din unghiului hăului uitării. Teatralitatea stratificată semantic determină arhitectura estetică a spectacolului, care spune o narațiune printr-o suită de metafore dezvăluite de o regie interpretativă.

Preocuparea pentru subtext și subtilitatea merg până la numele utilizate: Eszter înseamnă, în persană, stea; Nagy înseamnă, în maghiară, mare. În plan secund, într-una dintre narațiunile suport inspirate de meseria de mare expunere care e actoria, „Stars“ e publicația mondenă care hărțu­iește celebritățile prin încălcarea spațiului privat.

Claritatea oglinzii și a ceea ce ne arată se încețoșează

Obiectele scenice la care s-a recurs îmbogățesc efectele dramatice. De pildă, textul de spectacol ca materializare a memoriei teatrului e un accesoriu al protagonistei, o recuzită cu încărcătură simbolică. Fragilitatea artei teatrale, cu durată mărginită de ridicarea și coborârea cortinei, e oarecum balansată de posibili­tățile „depozitării“ materiale: în așeza­rea replicilor pe hârtie prin tipar, decor, conservarea video. Oglinda ca reflectare, atât pentru teatru, cât și la nivel personal, ca modalitate de-a vedea cine suntem devine un element scenografic generator de semnificații. În forma apropiată de oglinzile din cabinele actorilor, rosturile ei se metamorfozează odată cu eroina și cu rutina bolii. Locul în scenă i se schimbă sincron cu aspectul. Mutată în sensul acelor de ceasornic, e asociată cu ideea efectelor trecerii vremii asupra noastră. Treptat, claritatea oglinzii și a ceea ce ne arată se încețoșează prin murdărire intenționată, pentru ca la sfârșit să fie acoperită cu o pânză albă, echivalentul opacizării memoriei prin degradarea pricinuită de boală. Căutarea identității rătăcite e reprodusă și în imaginea oferită de suprafață lucioasă a unei măsuțe și de oglinda din baie.

O incursiune în trecut e sec­vența cu învățarea măsurării timpului. Rememorată ca un joc de roluri în spatele unei cortine textile semitransparente (decor Adrian Balcău), inversează posturile, Ma­ma devine copil pentru Fiul propriu, preluând tricoul inscrip­ționat cu Marvel și tiparele comportamentale. Infantilizarea prin regresie reamintește ciclurile vie­ții concentrate cu rafinament în această scenă evocativă. Întrebarea repetitivă „cât e ceasul?“ și prezența unui ceas în mobilierul de bucătărie marchează obsesia pentru trecerea inexorabilă a timpului ca traseu doar „dus“. Un alt semn scenic, cel mai evident, po­ziționat central și evidențiat permanent prin lumină, e pictura lui Max Ernst, „The Virgin spanking the Christ Child“, completând citările culturale elevate.

Remarcabila putere de transfigurare a lui Emőke Kató și capacitatea lui Lucian Teodor Rus de a menține isonul completează cali­tățile acestui spectacol.