Polirom – 25 de ani  -  Silviu Lupescu  -  

Era în primăvara lui 1995. Lansarea primului volum publicat de recent înfiin­țata editură Polirom – Pentru Europa de Adrian Marino – a avut loc la Casa Pogor cu participarea autorului.

Ieșean la origini și absolvent al Liceului Internat, Marino a locuit cu părinții în imobilul de pe strada Ralet nr. 10 (btw, o stradă care să-i poartă numele există în Cluj, unde – după cum mărturisea – s-a simțit mereu un exilat, dar nu și în ora­șul lui natal!). Așa încât de câte ori venea la Iași refuza să tragă la un hotel și prefera să locuiască în apropierea casei pă­rintești, într-una din cele două camere ale căsuței din parcul Muzeului Literaturii, pe care directorul din acea vreme al muzeului, poetul Lucian Vasiliu, i-o punea întotdeauna la dispoziție cu mul­tă amabilitate.

Lansare cu mult public – o sală arhiplină –, un public atras de personalitatea autorului-cărturar („liber-profesionist“ cum îi plăcea să se autodefinească), dar și de conținutul de manifest ideologic și ideile profund polemice din carte, incitante la acea vreme (încă) post-revoluționară. Printre cei prezenți era Mircea Carp (celebrul „S-auzim numai de bine!“ de la Radio Europa Liberă – pentru cine nu l-a cunoscut), un prieten apropiat al lui autorului. Nu lipseau Liviu Antonesei (apreciat de Marino pentru spiritul „liber“) și academicianul Al. Zub, cadre didactice de la Universitatea Cuza cu care Marino coresponda, ofi­cialități locale (primar în acea vreme era Constantin Simirad, el însuși prozator cu deschidere spre cultură, o deschidere neegalată de urmași) și jurnaliști (îl men­ționez aci pe Grigore Ilisei, directorul de atunci al televiziunii ieșene). Cu greu mi-aș putea aminti mai multe nume, nu doar pentru că au trecut ceva ani de atunci, dar și din pricina emoției de care eram copleșit. Era prima lansare pe care urma să o moderez la Polirom, nu?

Lansarea avea să dureze 2-3 ceasuri – ideile din carte erau în­că proaspete și reuneau preocupările unui Adrian Marino ce renunțase la (renegase?) critica literară pentru a se avânta cu arme și bagaje pe tărâmul ideologiei – liberalism, descentralizare, ieșirea din provincialismul cultual, integrare europeană ș.a.m.d. Cartea era rezultatul câtorva ani de publicistică militantă – în „Dreptatea“ țărănistă, „Cotidianul“, „Tribuna Ardealului“ ș.a. (o listă completă poate fi consultată în excelenta cercetare coordonată de Florina Ilis și publicată de Biblioteca Central Universitară „Lucian Blaga“ din Cluj-Napoca în 2010). Cam în același spirit erau și sfaturile pe care Adrian Marino i le dădea „editorului său“ ieșean, încurajându-l să creadă că viața editorială autohtonă nu se rezumă la editurile „de la centru“ și că, dimpotrivă, o editură din provincie cu un program editorial adecvat poate să nu fie deloc „provincială“. Mi-o repetă în scrisorile sale și la telefon – ca o paranteză, Adrian Marino nu a folosit niciodată calculatorul, scria numai de mână, în anii din urmă cu un scris aproape imposibil de descifrat, exceptând-o pe doamna Lidia, soția lui, care era mai sincronă cu tehnica de calcul și îi dactilografia manuscrisele pe calculator.

Au urmat autografele… De fapt, e momentul pe care mi-l amintesc mai în detaliu. Trecusem hopul. Printre primii care au solicitat o dedicație a fost o persoană din sală care s-a prezentat drept „Prințul Sturdza“. Mărturisesc că nu știam nimic despre „Prințul“ aflat în acea vreme în vizită la Iași. Cu cinismul și umorul său caracteristic, Adrian Marino avea să revină mereu la acel moment – „domnule Lupescu, să am un prinț prezent la o lansare, așa ceva numai la Iași mi se putea întâmpla“. Țin bine minte că una dintre persoanele care îl însoțea, probabil secretarul său, a venit să plătească exemplarul de carte și mi-a oferit o bancnotă de 50 de franci elvețieni „un mic cadou din partea prințului, pentru noua editură ieșeană“. Cartea costa la vremea aceea șapte lei (vreo doi-trei dolari, cred).

A trecut ceva vreme de atunci… Adrian Marino, cărturarul, avea să treacă în neființă în 2005. Recent, s-a stins din viață și istoricul și diplomatul Mihai Dimitrie Sturdza, strănepotul domnitorului Mihai Sturdza. Dorința ultimă a prințului a fost ca trupul să-i fie readus la Iași, orașul natal, unde a și fost înhumat la 20 aprilie a.c. în cavoul familiei din Cimitirul Eternitatea. A rămas doar bancnota aceea de 50 de franci elvețieni, seria 04K5057853, pe care am păstrat-o de atunci și până astăzi ca pe un soi de talisman, nutrind un vag sentiment că ar putea contribui în vreun fel, cât de puțin, la succesul editurii.

PS: Acea primă carte a editurii a avut parte de un turneu de lansări care a continuat la Cluj-Napoca (la Biblioteca Central Universitară, condusă la acea vreme de Doru Radosav), Bistrița, Târgu-Mureș (în fosta librărie „Romulus Guga“), Timișoara (gazde fiind Mircea Mihăieș, Adriana Babeți și Cornel Ungureanu la sediul revistei „Orizont“), Craiova, și, în final, la Bu­curești (în grădina GDS, din care fosta librărie a dispărut între timp). Nici un prinț nu avea să mai participe însă la acele lansări…

5 ani mai târziu: cinci scrisori

19 aprilie 2000

Dragă domnule Lupescu,

Vă mulțumesc pentru mandatul trimis, foarte bine venit, în perspectiva călătoriei de care v-am vorbit. Dar ea rămâne încă problematică datorită… mâinii mele stângi în suferință. Sper să reușească tratamentul.

Aștept sosirea, în iunie, a lui Sorin Antohi, în vederea proiectului anunțat (referire la volumul Al treilea discurs: cultură, ideologie și politică în România. Adrian Marino în dialog cu Sorin Antohi, Polirom, 2001). În orice caz, lucrez intens – într-o fază încă documentară, dar extrem de aprofundată, la Cenzură și libertate în România. Aș îndrăzni să spun că încerc, măcar, o „premieră absolută“.

Cu salutările cele mai cordiale,

Adrian Marino

19 august 2000

Dragă domnule Lupescu,

Mă grăbesc să vă mulțumesc pentru volumele trimise. Mă interesează doar sectorul ideologico-politic și istorie. Tot ce publicați în acest sens este de prim ordin. Noroc de Polirom și de dvs., că unii – categoric înapoiați – află în sfârșit câte ceva despre cenzura franceză. Mă ocup de ani de zile și știu ce vorbesc. O altă carte, tot franceză, […] Censure et culture sous l’Ancien Régime, de Georges Minois (Paris, Fayard, 1995), dovedește că în Franța existau de fapt un număr de 4 (patru) corpuri paralele. Polițistul parizian […] este doar unul dintre actorii unui mecanism mult mai complicat. […] Dar polemică pe această temă n-am de gând să întrețin. Merg, într-un fel, la o „carte testament“, ultimă, cum am mai spus, Cenzură și libertate în România. În treacăt fie spus, foarte greu de realizat.

În legătură cu proiectul Antohi-Marino, aș îndrăzni să vă sugerez să faceți apel, din nou, ca redactor de carte la excelenta Mariana Codruț, care s-a mai ocupat de cărțile mele. Ce s-a întâmplat în 4-5 zile la Cluj este doar o primă venire colocvială. Sorin A. îmi spune că va mai adăuga încă… 100 de pagini. Iar eu voi interveni, masiv, în special la capitolul „Al treilea discurs“ – între europeniști-globaliști și naționaliști-izolaționiști. O altă față a unei polemici tra­diționale în România între modernism și tradiționalism.

Vă mulțumesc pentru tot ce faceți pentru Iașul „meu“ cultural. Fără Polirom, el nici nu ar exista. O jale…

În rest, toate cele bune, așteptând cu interes venirea propusă de S. Antohi. Peste puțin timp, la 5 septembrie, împlinesc (intru în) vârsta de 80 de ani și aș începe încheierea finală a „socotelilor“. Autobiografia, masivă, însă, va fi inedită. Cea de ani de viață culturală – ideologică personală (1939-1999), cu trei capitole ieșene inițiale. Un document de epocă și nimic mai mult.

Al dvs., cu cele mai bune sentimente,

Adrian Marino

3 iulie 2001

Dragă domnule Lupescu,

Vă ofer un nou mic „caz“ de ecouri de presă. Este foarte probabil că textele din provincie să vă fi „scăpat“. Operația, în ansamblu, poate fi considerată ca „reușită“. Cred că împărtășiți același punct de vedere.

Îndrăznesc să vă pun două întrebări, asigurându-vă că nu mă supăr dacă-mi veți răspunde negativ:

1. Mai figurez pe lista serviciului de presă? Am redus-o – vă reamintiți? – doar la cărțile de politologie și de istorie. Despre unele dintre ele am și scris. După cum voi face și cu ultima carte a lui V. Tismăneanu, Spectrele Europei Centrale, pe care am cumpărat-o. Dacă motivul este pur economic – reduceri drastice, vă înțeleg pe deplin. Altfel…
2. Sorin Antohi mi-a vorbit foarte fugitiv, la telefon, că dvs. ați fi receptiv la o ediție a doua a celui de Al treilea discurs, în iarnă. Mărită și cu unele texte noi. V-aș ruga să-mi confirmați. La fel dacă, în perspectivă, v-ar interesa un volum de Critici de idei. O culegere bine sistematizată de astfel de cronici de cărți. În orice caz, anul viitor, în a doua jumătate.

Acum lucrez la o carte de pionierat: Cenzură și libertate în România. Foarte probabil în două volume compacte. Sper să vă intereseze. Dar când va fi încheiată nu știu. În ultimul timp am avut serioase dificultăți medicale, acum, sper, depășite.

Am amintiri frumoase despre începuturile Poliromului și aș dori, sincer, să le iau cu mine, acum, când, la 80 de ani, totul este posibil…

Vă doresc mult succes în toate, cu bune gânduri,

Adrian Marino

28 ianuarie ’96

Dragă domnule Lupescu,

Vă expediez încă un ecou, foarte recent, din Israel. Mi de pare că este al treilea.

Lucrez foarte intens la Politică și cultură. Pentru o nouă cultură română și cred că până la sfârșitul lui februarie și acest proiect să se realizeze. Apoi îmi voi îngădui o pauză.

Anul acesta, cred că „norma“ a fost depășită:

Biografii IV (predat);

Revenirea în Europa (antologie, predat);

Cartea americană de la SUNY (programată în aprilie);

Politică și cultură (carte în progres).

Vă semnalez, cu titlu anecdotic, și mari oferte de la concurența ieșeană. Dar „planul“ a fost realizat…

Cu cele mai bune urări,

Adrian Marino

***

12 febr. ’96

Stimate domnule Lupescu,

Iată alte două „ecouri“: unul germano-român, altul canadian (acesta din urmă în continuare).

Politică și cultură. Pentru o nouă cultură română este complet, repet, complet indiciată. Totul depinde acum de viteza lucrului la calculator a soției. Ea nu poate lucra mai mult de 3-4 ore zilnic. Sper, totuși, ca până la sfârșitul lunii întreaga lucrare să fie încheiată. Mi-aș acorda, să spun, o toleranță de 7-10 zile în plus. Cel mult. Aș dori ca apariția să coincidă cu… 5 septembrie. După care aș dori să mă retrag „din afacere“.

Toate cele bune și, sper, pe curând,

Adrian Marino

Galerie foto