În istoria de 25 de ani a Editurii Polirom se strecoară o istorie de 19 ani personală. Atât timp am petrecut, în diverse ipostaze, acolo. Am petrecut, adică, aici.
Într-o zi din martie 2001, am fost sunat de un prieten care mă anunța că Silviu Lupescu, directorul de-atunci și de-acum al editurii, ar dori să avem o discuție privind o posibilă angajare. Când? Pica într-o sâmbătă. O zi în care ar fi trebuit să fiu plecat, să ies pentru prima oară din țară. Aș fi putut să explic asta, să amân întrevederea. N-am făcut-o, nici azi nu mai știu de ce. Ba probabil că știu: îmi doream mult să lucrez la Polirom, editura avea deja un nume respectat la șase ani de la înființare, așa că n-am vrut să risc. Șanse pentru excursii vor mai fi, cred că mi-am spus. Habar n-am, la drept vorbind, ce mi-am spus, însă în acea sâmbătă am fost acolo, la întâlnire. Iar lunea care a urmat mi-am început lucrul la Polirom. Primul post? Secretar de redacție.
Până la acea vreme publicasem două cărți, deci îmi închipuiam că știu oarecum ce înseamnă lumea editorială din postura de autor. Mai mult, mă ocupasem de două edituri mici, OuTopos (a grupului literar din care făceam parte) și, ulterior, Editura T (de pe lângă revista „Timpul“), deci s-ar fi zis că știu cât de cât și ce înseamnă să fii editor. Mi-a trebuit puțin să mă dumiresc însă că nu știam ce înseamnă nici una, nici alta. În 2001, Polirom era deja un mediu profesionist, poate surprinzător de profesionist pentru perioada aceea, cu foarte mulți oameni care știau exact ce au de făcut, în timp ce eu, așa-mi vorbeau propriile temeri, trebuia să-mi găsesc o justificare clară, care să mă convingă inclusiv pe mine că am ce căuta acolo.
Nu-mi sunt grozave amintirile din primele luni. De pildă, n-am cum să uit, acum permițându-mi să zâmbesc, cum, în chiar prima săptămână, încercând să fac un stilou să funcționeze, am împrăștiat o lungă și rar întreruptă dungă de cerneală pe-un perete. Cred că sporesc amuzamentul dacă povestesc azi panica în care m-am aflat și dacă recunosc aici, acum, că am alergat jumătate de oraș să cumpăr praf de șters cerneluri, celebrele pic-uri la acea vreme, rugându-mă să nu care-cumva să observe cineva, în timpul ăsta, că lipsesc de la serviciu. Doar că pe-atunci nu prea aveam cum să mă distrez de asemenea întâmplare.
Mai mult, după ce mi-am câștigat în fine dreptul la o primă redactare și m-am bucurat să am parte de-un volum de Gogol pe birou, petele de cerneală de pe-un perete poliromian s-au evaporat din topul gafelor proprii. Căci acel volum începea cu nuvela Nevski Prospekt, iar traducătorul formulase cam așa prima frază: „Nu-i nimic mai frumos, la Petersburg, decât să te plimbi pe Nevski Prospekt“. Scriu „cam așa“ pentru că nu-mi amintesc azi exact fraza, însă mi-s clare de tot primele cuvinte ale ei. Și-mi sunt atât de clare întrucât scriitorul din mine găsise că un volum de Gogol trebuie să înceapă cu un plus de eleganță stilistică, așa încât simțise nevoia unei inversiuni: nu vom începe cu „nu”, ci cu „nimic”. Iar fraza, firește, urma să sune așa: „Nimic nu-i mai frumos, la Petersburg, decât să te plimbi pe Nevski Prospekt“. Cum însă era prima redactare proprie, iar semnele mele care indicau modificarea or fi fost mai greu recognoscibile, tehnoredavtorul le-a înțeles așa cum le-a înțeles. Iar eu, când am făcut verificarea tehnoredactării, am fost probabil mult prea orbit de aproape geniala mea inversiune și de faptul că eternitatea cărții va păstra „nimic“-ul propriu ca prim cuvânt, și nu „nu“-ul traducătorului, încât n-am mai stăruit asupra frazei. Așa încât, pentru eternitate, acel volum de Gogol a apărut din tipografie, cu numele meu trecut la căsuța redacțională, având o primă frază care arăta așa: „Nimic nu-i nimic mai frumos, la Petersburg, decât să te plimbi pe Nevski Prospekt“. Iar pentru mine, nimic n-a fost nimic mai traumatizant, în lunile care au urmat, decât să mă apropii de o nouă carte spre redactare.
Nefericirea face că până și această gafă mi-a fost depășită în deloc îmbucurătorul top de-o alta, apărută vreun an mai târziu, când redactam o carte a unei bune scriitoare autohtone. Iar în text apărea, la un moment dat, expresia: „Mă uitam ca prostul la bec“. Deja relativa mea experiență de redactor îmi dăduse o anumită siguranță, acea siguranță pe care însă un profesionist n-are voie s-o lase vreodată doar pe seama instinctului. Instinctul, nicidecum rațiunea, m-a îndemnat rapid să fac acordul cu genul naratorului din mintea mea, care, firește, era acea bună scriitoare română. Și mare mi-a fost șocul când, după apariția cărții, autoarea a sunat, înfuriată cu multă îndreptățire, să afle cine anume o consideră „proastă“ în redacție și de ce…
Probabil că cititorii informați ai textului de față s-ar fi așteptat totuși să scriu mai degrabă despre proiecte, despre calitatea cărților și, firește, a autorilor editurii, poate și despre procesul editorial. Să descriu, de pildă, nașterea și apoi succesul colecției „Ego. Proză“, despre care destui oameni cu un cuvânt greu în cultură au afirmat că a schimbat fața literaturii contemporane românești. Și poate ar fi trebuit, mai cu seamă că toate proiectele legate de proza noastră actuală îmi sunt foarte dragi și mă voi mândri, biografic, întotdeauna că am făcut parte din ele. Probabil că unii s-ar fi așteptat să descriu chiar pregătirea și apariția „Suplimentului de cultură“ în anul 2004. Și poate ar fi trebuit, căci este un concept de publicație culturală la care, alături de colegii din echipă, am contribuit din primele sale momente, de la format și stabilirea rubricilor până la alegerea denumirii săptămânalului. În fine, probabil că s-ar fi așteptat alți cititori ai textului de față să scriu despre relația mea cu Editura Polirom în calitate de autor. Și poate ar fi trebuit s-o fac, măcar pentru explica faptul că nu întotdeauna, cum ar părea din afară, e un mare avantaj să-ți apară cărțile la editura pentru care lucrezi, dar că ții prea mult la tot ce înseamnă Polirom ca fenomen ca să te vezi publicând în altă parte. Da, e posibil ca toate astea să pară subiecte mai potrivite într-un text în care amintești și îți amintești că Polirom înseamnă deja un sfert de secol de istorie editorială.
Însă întâmplările astea stângace, fie ele mai mici sau mai mari, au însemnat enorm în evoluția mea. Și au însemnat enorm tocmai pentru că ele s-au produs în locul în care s-au produs. Nu știu câtă importanță le-aș fi dat în alte contexte. La Editura Polirom însă, ele (mi) s-au transformat în momente marcante, pentru că tot ce vedeam în jur îmi părea fără greșeală, imaculat. Erorile mele deveneau astfel puternic disonante, deveneau reale catastrofe în mintea mea. Or, o asemenea perspectivă spune de fapt mult mai multe despre Polirom decât despre mine. Spune multe despre succesul pe care și l-a construit editura. Spune multe despre reușita unor proiecte precum „Ego. Proză“ (dar, desigur, multe altele încă), căci fără un asemenea mediu, care te obligă pe tine însuți să-ți privești erorile ca fiind inacceptabile, cu greu s-ar fi putut realiza. Spune multe, totodată, despre oamenii pe care editura a reușit să și-i apropie, despre echipa pe care a reușit s-o formeze. Și spune multe, indiscutabil, despre motivele pentru care astăzi atât de mulți autori își doresc să le fie publicate cărțile la Editura Polirom.
În ceea ce mă privește, nu cred că e cazul să apăs pe cuvinte, să subliniez învățăminte. Cred că e mai potrivit să închei cu observația că azi, scriind textul de față, tocmai mi-am dat seama că prima mea corectură la Polirom a fost făcută cu pic-ul: am șters o mulțime de pete de cerneală de pe un perete. Și am făcut-o bine, atât de bine încât iată, abia acum, după 19 ani, se va afla pentru prima oară, inclusiv în interiorul editurii, că pe-acel perete s-a întins cândva o dungă albastră, izvorâtă dintr-un stilou.