De mama nu s-a simtit niciodata apropiat, dar isi pretuieste tatal dincolo de cuvinte, desi Boris Gordin nu mai este decit o amintire. A devenit inginer de aviatie, dar s-a apucat de efecte speciale. Prima fotografie a facut-o la 19 ani, cind nu cauta arta, ci un mod in care sa se exprime. Singurul mentor la-ndemina facea portrete si fotografii-documentar. Nu i-a placut, era „mai mult sport decit arta”.
S-a lasat si s-a apucat de citit (Dostoievski, Bulgakov) si de uitat la filme (Tarkovski, de exemplu). La 28 de ani a parasit Letonia si s-a mutat in Statele Unite, iar acum este convins ca a luat cea mai buna decizie. Acolo, cel mai dor i-a fost de linia orizontului, desenata subtire deasupra Marii Baltice. Pe Roza a iubit-o. Era cea mai frumoasa femeie pe care o intilnise vreodata. A murit intr-un accident de masina pe cind avea doar 39 de ani.
„Toti luam decizii pe care le urmam tinind pumnii strinsi, sperind sa fie bine. Nu putem face mai mult. Exista o analogie intre viata si traversarea unui cimp minat. Toti murim inainte de a ajunge dincolo si, pe masura ce ne aventuram mai departe, tot mai multe mine ne asteapta.”
Galbenusul
„In 1972, am avut un vis… Lumina lunii se reflecta in pavaj. Ecoul unor pasi singuratici pe straduta ingusta. Aud cum se crapa o coaja. Ma uit in sus. Oul gigantic de deasupra mea se sparge, strivit intre niste ziduri vechi. Lichidul caldut mi se varsa pe fata. Atunci m-am trezit si am stiut ce aveam de facut. Trebuia sa fotografiez Vise.” Nici una dintre fotografiile sale nu este manipulata digital.
Uneori, nu iese din camera obscura saptamini intregi. Zice ca picteaza, numai ca nu foloseste pensule, ci aparatul de fotografiat. Nu-i place sa-si interpreteze lucrarile, ii lasa pe altii, e curios ca un copil cind le afla gindurile si simtirile si fericit cind ele nu coincid cu ceea ce stia deja despre o imagine. Desi le fotografiaza, pretinde ca nu invata din vise, ci din realitate, iar ceea ce stie cu certitudine este ca trebuie sa isi asculte instinctele.
Nu stiu cum altfel sa-i povestesc viata decit in fraze scurte, cu toate ca ma tem sa nu le golesc de sens, expunindu-le sec, intr-o succesiune cvasi-cronologica. Il las pe el mai departe sa scrie, sa spuna, sa viseze. Poate conteaza.
Puterea unui creion
Diferenta dintre fotografia analogica si cea digitala seamana cu diferenta dintre un creion si o tastatura. Ambele sint instrumente de scris. Tastatura e precisa, rapida, are multe „unelte”, greselile pot fi corectate intr-o clipa, iar modificarile – facute instantaneu. Fara ascutitori, fara radiere, fara sa fie nevoie de suporturi.
Dar ceea ce scrii cu creionul capata o alta dimensiune, are – fizic – ceva din tine, iti reflecta personalitatea. Va arata asa cum nimic altceva pe lume nu arata. Va purta o amprenta umana. Amprenta ta. Toate imperfectiunile vor face rindurile sa traiasca. Produsul unei tastaturi nu poate fi o opera de arta in sine. Produsul unui creion – da.
Acelasi lucru se intimpla si in fotografie. Imaginea digitala nu are granite. Singura limitare este imaginatia celui care o produce. Fotografia digitala este simplu de folosit, e foarte maleabila in miinile unui artist priceput si poate da nastere unor lucrari de arta chiar valoroase.
Dar ceva ii va lipsi intotdeauna: imperfectiunea miinii umane. Iar aceasta imperfectiune are un plus de relevanta cind vine vorba despre frumusete si importanta.
Collegeville, Aprilie 2007
