Dacă m-aș urca într-un Logan și aș pleca din Timișoara la ora 9 dimineața, dacă șoferul ar conduce după litera legii tot drumul și nu s-ar opri să prânzim, aș face cei 714 kilometri în 9 ore și 19 minute.
Așa scrie pe distante.ro. Cam departe. Dacă s-ar milostivi cineva și m-ar urca într-un Audi sau BMW, cred că am scurta ceva din timp, dar tot cam târzior aș ajunge, gata de o cină la Berăria Veche. Sau la Fenice. Sau poate chiar la Castel. Dacă aș lua avionul, aș zbura cam o oră și altfel ar arăta ziua. Dar tot departe mi s-ar părea. Iar dacă ceasul rău m-ar urca în IR 1766, după ce m-aș opri în 43 de stații și trenul n-ar avea întârziere nici un minut, aș face vreo 15 ore, de parcă ar trebui să ajung la capătul lumii. Și cu totul altfel ar arăta ziua. Sau noaptea.
Deci, cum? Dacă mă uit la kilometraj, Iașul e departe, chiar foarte departe de Timișoara. Dar dacă dau drumul la afecțiometru, străbat axa BB într-o clipită. Căci de vreo 40 de ani Bega și Bahluiul sunt unite în sufletul și mintea mea printr-un pod de cărți. Axa BB. La început a fost un podeț firav, încropit din admirația și, pot zice, chiar prietenia pe care le purtam câtorva din tinerii intelighenției ieșene. Îi descoperisem în ’81 la Buzău, cu prilejul primei (și ultimei) întâlniri generale a optzeciștilor. Podețul s-a tot lățit, s-a tot întărit, azi cu un stâlp, mâine cu o balustradă, până când, în iarna lui ’95, a răsărit de-a lungul lui un șantier uriaș. S-au săpat fundații, s-au turnat betoane, s-au înfipt zeci de piloți, s-au îmbinat grinzi, s-au arcuit viaducte și deodată am văzut ce pod trainic și frumos se înălțase. Iar de atunci, chiar din 1995, nimeni și nimic nu m-a putut împiedica să nu-l străbat zilnic.
Cred că s-a înțeles că despre Polirom e vorba în toată metaforita cu podul. Sigur că sunt cuprinsă de elan, ba chiar de exaltare, ca la orice prilej aniversar al cuiva drag, sigur că poate părea de-a dreptul hiperbolică povestea cu trecutul podului zilnic. Dar chiar așa mi s-a întâmplat și continuă să mi se întâmple. Totul a început în anul înființării Poliromului, când am predat editurii cărțulia despre dandysm (o traducere din Barbey d’Aurevilly, plus o antologie dandystică, plus un harnic studiu introductiv). Era cea de-a patra carte pe editura o scotea în colecția Plural.
Au urmat, începând din 1997, cărțile din colecția fundației noastre timișorene, „A treia Europă“. Apoi, rubricile din „Suplimentul de cultură“, din care s-au ivit trei volume. Apoi cartea despre bărbații efeminați, Dandysmul. O istorie și, după el, cărțoiul despre femeile bărbătoase, Amazoanele. O poveste. Spre a nu uita edițiile în sute, ba chiar mii de volume, ale romanului Femeia în roșu, scris împreună cu cei doi Mirci, Nedelciu și Mihăieș. Și acum, în pregătire tot la Polirom, ditai Dicționarul romanului central-european din secolul XX.
Ce să mai spun? Că toate cărțile astea au fost scrise acasă, pe bd. C.D. Loga, nr. 28 din Timișoara. Doar că ele au trecut zilnic pe pod, odată cu mine, când la pas, când în goană, ca să ajungem tot acasă, pe bd. Carol I, nr.4, Iași. Înțelegeți ce vreau spun. Și sper să înțeleagă și întreaga echipă Polirom că mai înfocată declarație de recunoștință și dragoste nu știu să fac. Că mai fierbinte urare de ani mulți și buni nu-mi iese. Mai ales când știu că toată apa de sub podul Bega-Bahlui n-o să îmi poată stinge vreodată înflăcărarea.