Acum patru ani și jumătate mă aflam încuiat într-unul din izolatoarele secției de medicină nucleară ale unui spital endocrinologic. Eram bolnav, deprimat și mai radioactiv ca o veveriță de Cernobîl.
Acolo, în rezerva cu ușă de plumb, într-una din acele zile negre, mi-a sunat telefonul mobil și am primit vestea că Poliromul mi-a acceptat manuscrisul primului meu microroman și că urmează să-l publice în câteva luni. Bum-bum! Așa mi-a bătut inima. Și deodată totul a devenit suportabil.
Au urmat lansările, cronicile, festivalurile și, în timp ce scriam la cel de-al doilea microroman, după ce am văzut cât de profesionistă și faină fusese colaborarea cu echipa de editori, redactori, graficieni și pr-iști a editurii, am zis că nu o să public în altă parte decât dacă mă dau ei afară din casă. Și nu m-au dat.
Pe scurt. De ce îmi place și mă simt excelent la Polirom? Pentru că:
– toți scriitori sunt tratați și promovați la fel (nu există autori de raftul unu, doi sau trei);
– are de departe cea mai calitativă, longevivă, reprezentativă și respectată colecție de prozatori români contemporani;
– redactorii lucrează nemțește pe manuscris;
– cărțile sale au cele mai frumoase coperți;
– promovarea e formată dintr-o echipă de Wounderwomen;
– nu am avut parte de nici o surpriză neplăcută pe întregul lanț al etapelor publicării la nici una din cele patru cărți pe care le-am publicat;
– deși n-au cel mai fățos stand la târgurile de carte, la ei e cea mai mare îmbulzeală.
– mi-au dat o șansă la debut fără să știe absolut nimic despre mine – cel care nu avea nici o tangență cu lumea literară, iar asta nu se uită;
– deși abuzez an de an de programul lor editorial, nu mi-au zis niciodată: Ho, bă! Ia și tu pauză anul ăsta!;
– acum patru ani și jumătate, când eram într-o gaură neagră, mi-au dat un shot de energie care m-a ajutat să-mi repornesc motoarele și să merg mai departe.