După 1990 n-am mai publicat, vreme de 13 ani, decât două cărți de jurnalism și o traducere, dar la începutul lui 2003 eram pe drumul de întoarcere spre ficțiune: transformasem o nuvelă, Întâlnirea, în roman, așa că trebuia să-i găsesc editură. Oferta editorială de atunci era săracă față de cea de azi, iar interesul față de autorul român mult mai scăzut, chiar dacă eu aveam șansa unei „consacrări“ anterioare.
Cărțile de non-ficțiune nu le considerasem de nivelul editurii Humanitas, unde publicau mare parte a colegilor de la GDS, dar cu romanul, era altceva. L-am sunat pe Gabriel Liiceanu, colaborator apropiat de ani de zile, și el m-a invitat, cu o căldură de editor experimentat, să aduc cartea la Humanitas, o s-o publice în toamnă, pentru Gaudeamus.
De ce atunci i-am mai trimis un mesaj cu aceeași ofertă lui Silviu Lupescu, directorul editurii Polirom, pe care nu-l cunoșteam și despre care nu știam nimic? Și mai ales de ce, când am primit răspunsul lui prompt, de acceptare, cu promisiunea ca Întâlnirea să apară în primăvară, înainte de Bookfest, am semnat imediat contractul și am trimis versiunea electronică a textului?
Nu sunt un autor grăbit, nu faptul că aș fi publicat cartea cu câteva luni mai repede m-a decis. Mai degrabă dorința, nemărturisită atunci nici mie, de a-mi păstra independența de redactor-șef la „22“, față de puterea de influență a lui Gabriel Liiceanu în GDS, editorul revistei. Aveam s-o pot evalua peste doar doi ani, când, cu sprijinul lui, se va încheia experiența jurnalismului care mă îndepărtase de literatură. Dar, categoric, la începutul lui 2003, nu eram conștientă de ceea ce, în scurt timp, va deveni evident – înstrăinarea de o instituție în care vârâsem o energie și un entuziasm orb.
Nu știu cum ar fi arătat aceste două decenii de când m-am întors la literatură fără scurta corespondență de atunci cu Silviu Lupescu și fără decizia mea rapidă de a publica la Polirom. Probabil una dintre cele mai importante hotărâri din viața mea literară. În timp, momentul acela a devenit magic, prin tot ce avea să urmeze, el mă luminează, ca un semn al destinului, de câte ori mi-l amintesc. Nu mi s-a publicat doar o carte (care avea să aibă două variante și diferite ediții), ci am devenit un respectat autor Polirom, cu apariții ritmice, unele noi, altele reeditări.
Am optat, inconștient, pentru locul unde se recrea literatura română, cu un sprijin neobosit pentru noii veniți și fără discriminări de nici un fel. Am ales, cu ochii închiși, nu doar o editură tot mai prestigioasă, tot mai bogată în tiraje și colecții, ci și o comunitate prietenoasă de lucru, o atmosferă de lucru creativă. Fiecare carte a însemnat bucuria de a lucra cu Ema Stoleriu, cu Adrian Șerban, cu Claudia Fitcoschi, cu echipa de grafică (pe care o chinuiesc cu coperțile) și cu ceilalți colegi ai lor.
Și, în primul rând, bucuria de a-l ști acolo, la cârma acestui vas care se luptă vitejește cu valurile industriei de carte, pe Silviu Lupescu. După părerea nu doar a mea, el este personalitatea culturală postdecembristă care a reașezat scriitorul român pe harta editorială. Sunt conștientă că, alături de mulți alții, îi datorez scrierea cărților ulterioare, simțindu-i alături umărul prietenesc. Mă bucur că fac parte din aniversarea Poliromului și că pot privi înainte, cu gândul la cărțile pe care le voi mai scrie, la autorii pe care îi voi mai citi.