M-am angajat la Polirom în toamna târzie a lui 2005, după cinci ani de presă culturală și puțină televiziune. Nu am crezut nici o secundă că la acel concurs pentru postul de redactor-șef o să am vreo șansă, în primul rând pentru că nu știam nimic despre meseria respectivă. Poate doar din partea cealaltă a râului, unde stau cititorii.
Țin minte coada de la secretariatul Facultății de Litere, unde așteptam probabil să mă milogesc pentru vreo amânare, când am văzut în mâna unei colege o cărticică într-un format de buzunar, cum nu existau atunci pe piață.
Eram în vremea aceea un cititor fanatic al cărților de la Editura Univers, așa că m-am uitat cu mare curiozitate la cartea aia maronie cu o siglă roșie (era vorba despre Manechinele lui Bruno Schulz), până când colega a hotărât să mă salveze și mi-a spus: „E noua colecție de literatură de la Polirom. S-a mutat Denisa Comănescu la ei“. Până atunci asimilasem Poliromul cu acele cărți mari de non-ficțiune, pe care mai târziu aveam să le cunosc drept „Plurale“. Am început să intru în librării din ce în ce mai des în căutarea cărților de buzunar poreclite „bepeuri“ care, încet-încet, au luat locul „universurilor“ în templul meu de cameră. Povestesc toate aceste lucruri pentru a da o imagine cât mai limpede asupra sentimentelor pe care le trăiam când mi-am depus CV-ul câțiva ani mai târziu la redacția din București a editurii. Ba aș mai adăuga un condiment: dat fiind că scriam cronică de carte, însă doar despre autori români, aveam o dată la două săptămâni dispute cu o domnișoară de la Iași, Oana Boca, care-mi explica profesionist și arogant, că nu-mi poate trimite „bepeuri“, doar cărți din Ego. Am întrebat-o adineauri (întorcând capul spre dreapta, unde lucrează, lângă mine) dacă-și regretă acțiunile pre-maritale, dar mi-a răspuns sec că „nu“!
Când am fost chemat la interviu, în mintea mea nu rula decât un gând care-ar părea imbecil unui om normal: dacă cumva sunt ales, o să am toate cărțile din colecția aia. Nu-mi trecea prin cap că ar trebui să mă intereseze și alte aspecte cumva mai pragmatice. Și, într-adevăr, timp de 14 ani de zile am considerat ca principal avantaj al jobului faptul că, în fiecare zi de joi, după ce descărcam mașina de la Iași, primeam „noutățile“. Au fost 14 ani în care redacția din București a Poliromului mi-a fost casă, masă, locul în care mi-am făcut singurii prieteni pe care-i am și, de ce să n-o zic și pe-asta, locul unde mi-am găsit și nevasta (persoana arogantă care refuza să-mi trimită cărți). Dacă stau să mă gândesc (și nu prea pot să stau, pentru că am întârziat predarea textului), am intrat în editură când aveam puțin peste 60 de kile și plete și am ieșit cu puțin peste 90 și chelie. E o treabă. O viață de om, fără exagerare!
Dar aș face o analepsă: back in 2004! Eram în redacția „Ziarului de Duminică“ când a apărut Stelian Țurlea, directorul ziarului, care ne aducea noutățile editoriale. Dintr-un pachet au ieșit câteva cărți negre, pe care le-am înșirat pe masa redacției: era începutul unei campanii care nu poate fi egalată în viitorul mediu, cel puțin, al pieței noastre de carte. Se năștea „Ego.Proză“: pentru prima oară în viața mea de cititor vedeam pe coperte autori de vârsta mea, unii chiar foști colegi de facultate, publicați de o mare editură și promovați așa cum nimeni n-o făcuse până atunci cu autorii de literatură română. Gestul ăsta editorial a avut efectul de coagulare a unei întregi generații în jurul unei literaturi emergente. A fost mai curând un act politic decât unul editorial: cei care abia trecuserăm de 20 de ani am luat aproape personal misiunea de a susține aceste cărți. Erau „ale noastre“.
Back to the future: eram în sediul de pe bulevardul Brătianu, de la etajul 7. Pe birou, în fața mea, înșirate câteva romane monumentale de-ale lui Saul Bellow. Pe biroul de alături, câteva semnate Salman Rushdie, în centrul lor tronând The Satanic Verses. Lângă mine, în picioare, Silviu Lupescu, cu o țigară aprinsă în mâna dreaptă. Stăm și ne uităm unul la altul, apoi, pe rând, la Saul Bellow și la Rushdie. Hotărâserăm deja să facem ofertă pentru șase titluri de Bellow, deci eram deja fericit. Dar miza era mult mai mare. Unul dintre noi întrebase cu juma’ de gură: „Nu încercăm și Versetele?“. S-a lăsat o tăcere tensionată, se auzeau mașinile tocmai de jos, din groapă. „Hai s-o facem.“ Și am făcut-o. Am calculat atât de prost momentul apariției, încât am distribuit-o exact în prima zi a postului de Ramadan. A fost singura ocazie în care ne-a sunat cineva de la o televiziune comercială să ne întrebe „cum de am știut cu atâta precizie s-o scoatem așa încât să jignim comunitatea musulmană?“. În același timp, pe mailurile de serviciu curgeau mesajele de amenințare cu moartea. Despre vizita lui Rushdie în România, colaborarea frumoasă cu SRI și alte aventuri de sezon o să povestesc în memorii (încă nu e cazul).
În primăvara lui 2008, mai exact 4 martie, eram în taxi, în drum spre spital, ca să-mi iau copilul nou-născut. Cu o seară înainte analizasem (prin Skype, ca vizionarii) cu Silviu Lupescu toate variantele de ofertă pentru a câștiga câteva titluri de Vladimir Nabokov, autor pe care-l împărțeam cu Humanitas. Când ajung în curtea spitalului îmi sună telefonul. Șefu’. „Băi, dar ce-ar fi să facem ofertă pe toată opera?“ Bineînțeles că ar fi fost bine (și a fost!). Aș adăuga și scrisoarea pe care i-am trimis-o agentei de atunci a lui Nabokov, în care-i demonstram buna cunoaștere a operei. Îmi place însă să spun că „Seria de autor Vladimir Nabokov“ s-a născut odată cu fiul meu.
Pot continua cu poveștile astea la infinit. Sau, mă rog, până aș umple o carte destul de groasă. Dar nu mai pot, pentru că mi-am îndeplinit profeția numărului de semne. Însă nu pot încheia fără să spun că timp de 14 ani am lucrat cu niște profesioniști și oameni mișto cum greu se mai găsesc în câmpul editorial. Majoritatea mi-au rămas prieteni, iar eu nu sunt un om prietenos: Adrian Șerban, Lucian Dan Teodorovici, Adrian Botez, Radu Pavel Gheo, Cătălina Staicu, Mădălina Ghiu și ai mei Alin Croitoru și Dan Croitoru. Ultimul, deloc cel din urmă, Silviu Lupescu, chiar dacă m-am certat cu el în 14 ani cât pentru o viață.
Ca să închei cumva didactic și școlărește, Polirom a fost pentru mine și școală și tabără. Practic m-a ajutat să-mi prelungesc copilăria până pe la 40 de ani, lucru deloc ușor.
FOTO: © Anto Magzan