Spectatorii nu sint niste vacute baltate care stau aliniate in staul si dau din codita la orice cioaca. Sau sint?
Regizorii mizeaza mult prea mult pe indulgenta spectatorului, pe limita unui grad de suportabilitate suprasolicitata. Elasticul se rupe la un moment dat si porii obedientei se inchid. In teatrul romanesc, spectatorul este un accesoriu. Daca n-ar fi asa, n-ar exista montari inutile si total false precum Chicago. De ce este nevoie de un astfel de bazar sclipicios care nu are nici cea mai mica legatura cu realitatea romaneasca si care – aici e poate cel mai puternic argument – e facut prost? Ca sa aratam ca putem si noi? Ei bine, nu prea putem, si asta, din pacate, se vede. Casta metaforelor-sopirla a fost inlocuita de casta artificiilor care, din disperarea de a fi actuale, sfirsesc in penibil. Pop-corn-ul nu este de ajuns pentru a vorbi in termeni contemporani de o tragedie antica. Lupta cu inutilitatea este marea problema a sistemului nostru teatral anchilozat. Spectatorii nu sint niste vacute baltate care stau aliniate in staul si dau din codita la orice cioaca. Sau sint? Comedia ajunge sa fie sinonima cu un set de glumite rulate si rasuflate.
Plictisul vine din epuizarea unui spectacol din primul sfert de ora, din recitarea textului pe scena, din liniaritate si previzibilitate, din jocul afectat, din incapacitatea de a crea tensiune dramatica si din proasta dozare a conflictului.
„Cel mai mare dusman al teatrului este plictisul”, scria Peter Brook in Le Diable et l’ennu, o carte pe care nici un regizor n-ar trebui s-o ignore. Autoritatea plictisului in teatru este criminala. Odata instalat, el ucide spectacolul si, deopotriva, capacitatea publicului de a rezona, de a se implica. Plictisul distruge functia prima a spectacolului: aceea de a intra in raport de reciprocitate cu cel pentru care este facut. Plictisul te amina ca spectator. Teatrul exista intr-un circuit al cointeresarii. Daca ceea ce transmite nu te intereseaza si nu te tine nu-si justifica sub nici o forma prezenta. E adevarat ca cele mai multe dintre montarile romanesti traiesc intr-o absenta totala de sens prezent si intr-o conspiratie cu anacronismul. Umplerea spatiului si timpului cu semnificatii dramatice care tin de interactiunea de interese scena-sala devine cel mai important pariu. Caracatita inertiei este mai in forma ca oricind in teatrul romanesc. Platitudinea cistiga din ce in ce mai mult teren si investitia in risc ramine pe ultimul loc.
Teatrul romanesc este, in cea mai mare parte, un club cu circuit inchis. Intra regizorii gata stampilati, care au la dispozitie bugete imense. Tot inainte!