Dacă ar fi să încep cu o glumă (slabă), aș spune, parafrazându-l pe Mitică al lui Caragiale, că relația mea cu Editura Polirom e atât de veche, că e un mileniu de când ne știm. Fiindcă prima mea întâlnire cu Poliromul a fost în mileniul trecut. Au trecut de-atunci mai bine de două decenii.
În 1999 eram pe la mijlocul perioadei mele ieșene, anii în care am lucrat în diferite locuri, cu tot felul de oameni. Trăiam din plin perioada de tranziție, în care un loc de muncă stabil și decent plătit era greu de găsit, iar majoritatea celor din generația mea trăiau din tot felul de expediente. Alina, soția mea, lucra la defunctul TV/ Radio Europa Nova, la un moment dat ajunsese și director de programe, dar salariul îi era atât de mic, încât nu ne ajungeam nici cu el, nici cu veniturile mele diverse. (Peste ani am aflat că angajatorul ei nici măcar nu plătise vreo contribuție socială. Așa erau vremurile.) Eu reușisem să obțin o slujbă la Radio Iași – angajat temporar, cu convenție civilă, dacă mai ține cineva minte – grație recomandării unui ieșean, prieten bun și scriitor de SF și mai bun, Lucian Merișca. După vreo lună sau două în care mi-am făcut ucenicia radiofonică, am devenit realizator al emisiunii culturale „Convorbiri literare“ și am ajuns să cunosc cam toată lumea literară ieșeană – ceea ce nu-i deloc ușor: în afară de București, nu există vreun alt oraș care să aibă dinamica literară și entuziasmul pentru scris și lectură pe care le-am găsit în Iași. În plus, am predat o vreme la plata cu ora la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“, începusem să am o rubrică regulată în pagina de opinii a „Monitorului“ ieșean și eram redactor la revista „Timpul“. La „Timpul“, revistă al cărei director era Liviu Antonesei, lucram pro bono, doar că asta-i altă poveste, legată de un proiect colectiv al unei generații mai tinere de a-și câștiga vizibilitatea – deși chiar și povestea asta se varsă la un moment dat, ca un afluent, în fluviul Polirom. Și totuși nu ne descurcam, banii erau puțini și împrăștiați, prețurile creșteau, iar opțiunea unor bani suplimentari câștigați din traduceri n-ar fi sunat deloc rău. Dar de unde traduceri, de unde contracte? Și mai ales de unde încredere în potențialul angajator? Și eu, și Alina fuseserăm păcăliți cu plata unor traduceri și n-aveam chef să o mai pățim. Aș fi vrut să găsesc o editură serioasă, iar în anii 1990 asta era destul de greu.
Cu toate că de-acum cunoșteam lumea literară locală, cu toate că auzisem des, tot mai des, de Editura Polirom, am ajuns într-unul din birourile ei pe o altă filieră. O fostă colegă de-a Alinei a aflat că editura ar recruta traducători independenți. I-a pomenit numele meu unei alte prietene de la editură și mi-a aranjat o întâlnire, așa că într-o după-amiază am intrat – timid, sunt sigur – în biroul Lidiei Ciocoiu. Nu mai țin minte mare lucru din acea întâlnire. Am spus cu siguranță că am mai tradus (un roman SF, Contact al lui Carl Sagan, care însă nu apăruse) și am primit câteva pagini de tradus ca probă. Apoi am încheiat primul meu contract de traducător cu Poliromul și am fost destul de uimit că editura m-a plătit la timp, așa că l-am încheiat și pe al doilea, care a primit un premiu al revistei „Sfera politicii“, și uite că îmi găsisem o vocație. Am tradus până azi 28 de cărți, dintre care 27 la Polirom. Și mai am una în lucru; sper să o predau la timp.
Al doilea și al treilea început cu Poliromul au fost aproape simultane, în vara-toamna anului 2002. Alina și cu mine tocmai ne întorseserăm din Statele Unite. În iunie ne-am cumpărat un apartament în Timișoara, iar într-o bună zi, în timp ce pendulam între Iași și Timișoara pe un tren ce făcea 17-18 ore, mi-am luat inima în dinți și o dischetă în buzunar și m-am dus la Polirom ca să depun/ propun o carte. Era o selecție din textele scrise live, la fața locului, în America și despre America, reunite într-un soi de roman epistolar al emigrantului. Îi dădusem un titlu pe care nu mi-l mai amintesc, dar, oricum, unul doct, cu privirea străinului, alteritate și identitate, și l-am abordat, cu discheta în mâini, pe Luci Teodorovici, prieten vechi și coleg de la „Timpul“. Lucian lucra acum ca redactor chiar la Polirom, unde mă încurajam că nu eram nici eu tocmai străin. El mi-a explicat care era procedura de selecție, m-a încurajat și într-o zi, când am trecut pe acolo, m-a chemat la el în birou însuși directorul general al editurii, Silviu Lupescu. Recunosc: mi-a fost frică. Cine știe ce o să-mi spună? Dacă memoria nu mă înșală, m-a abordat destul de tranșant: „Măi, ce-i cu titlul ăsta? Ce privirea străinului? Ce se-nțelege din asta?“. Mie mi se părea destul de clar (azi știu că nu era). Am îngăimat: „Păi, cum să-i zic?“. Atunci, poate îmblânzit de figura mea de ghiocel ofilit brusc, a zis: „De ce nu-i spui tu Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a? Ca în prolog?“. Și-apoi, abrupt: „Bun, o publicăm“. Ce să mai zic? Cartea a redactat-o profesionist Lucian-Dan Teodorovici, a prins trei ediții și i-am regăsit titlul și într-un colaj al Hertei Müller. Însă atunci am avut parte de o lecție importantă: titlul contează mult.
În fine, a treia întâlnire a fost una mai normală: la vreo două săptămâni după ce mi-a spus că o să-mi apară cartea, Silviu Lupescu m-a invitat încă o dată în biroul lui și m-a întrebat ce am de gând să fac de-acum înainte. Păi, profesor, asta fusesem vreo patru ani. La acea vreme, în 2002, alte variante nu vedeam. S-a uitat la mine blând și m-a întrebat: „N-ai vrea să fii redactor la noi? Dacă vedem că merge și dacă îți place…“.
Știu că, atunci când rememorezi momente dintr-un trecut relativ îndepărtat, ești mereu tentat să le compari cu prezentul, să evaluezi și să subliniezi marile transformări, mai ales când sună bine. Dar nu înseamnă neapărat că idealizezi. Eu aștept cu nerăbdare apariția volumului lui Mihai Iovănel Istoria literaturii române contemporane – 1990-2020 – tot la Polirom. Sunt gata să pariez că în zona prozei măcar 75% dintre autori (eu aș miza pe 90%) sunt scriitori publicați la Polirom. De la desantul Polirom din 2004 și campania aceea memorabilă „Votați literatura tânără“ până la noile volume ale unor autori consacrați încă înainte de 1990, cum ar fi Gabriela Adameșteanu, aici au apărut mai toate numele care contează în proza românească postrevoluționară. De traduceri nici nu mai vorbesc: în anii 2000 politicile editoriale promovate de Polirom au schimbat piața traducerilor. Și mă bucur că, din 25 de ani de existență, am fost alături de poliromiști (scriitori, redactori, traducători – prieteni) vreo două decenii. Le aștept pe cele care vor urma.