„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din romanul Vântul, duhul, suflarea, de Andreea Răsuceanu, care va apărea în curând în colecția „Fiction Ltd.“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Tamara se ținea de cuvânt și seara mergeam să îți dăm telefon. După ce încuia poarta cu cheia ruginită și o agăța înapoi în cuiul bătut îndărătul gardului, ne aliniam în spatele rochiei ei înflorate, rochia de mers în vizite, și bâjbâiam prin întuneric urmărind dâra de parfum dulceag. Era aproape noapte, casele îngropate sub mormanele de verdeață în fundul curților aproape că nu se vedeau, curțile păreau pustii. În spatele nostru se prelingeau din toate părțile umbrele dealurilor, înghițind drumul pe care-l lăsam în urmă. Era destul de mers până la casa lungă, cu două intrări a lui Ciocănel, ajungeam la conacul Ologului și coteam la stânga pe lângă el, despărțindu-ne de drumul care ducea la gară. Cineva construise o troiță chiar la răscruce, erau mai multe la C., în locurile unde se întâlneau drumurile. Până să ajungem la conac, lumina verde a felinarelor tremura puțin înainte să se aprindă, drumul se întindea în fața noastră mărginit de flăcările lor reci, care sporeau întunericul, făcând spațiile goale din spatele gardurilor vii și mai înspăimântătoare. Tamara mergea înainte cu propriile gânduri, P. se împiedica în urma mea, deși îl țineam strâns de mână, drumul părea nesfârșit, altul decât cel din timpul zilei, când mergeam „în față“ la cumpărături. Ciocănel lucra la CFR – niciodată n-am știut dacă era încă o poreclă din cele date de Tamara tuturor vecinilor sau un nume adevărat –, iar Tamara zicea că se pricepea la orice, era în stare ca din câteva piese furate de la atelier să-ți facă o trotinetă. El s-a ocupat de drezina lui Dej, când venea la Sărbătoarea Bujorului. Fură, dar e priceput, dac-ar fi așa toți ăia care fură, nu ți-ar părea rău, zicea Tamara când ne pregăteam să pornim spre ei, ca și cum s-ar fi justificat cuiva. Casa era plină de lume. Erau de fapt trei familii, înghesuite în câteva camere, cele două fete se căsătoriseră și una din ele avea un copil mic, o fetiță pe care o chema Nușa. În camera cu telefonul era și televizorul, deci toată lumea stătea adunată pe un divan larg, pe scaune, pe jos, pe niște preșuri împletite din bucăți de cârpă. Tamara dispărea imediat în bucătărie cu câțiva dintre membrii familiei, iar noi rămâneam să ne jucăm cu Nușa, sub ochii zâmbitori ai maică-sii, care din când în când își scotea un sân alb și lunguieț și i-l băga fetiței între buze. Stăteam împreună cu P. jos, pe preșul de cârpă, și aproape întotdeauna nimeream cu mâna în resturile de rahat cald care curgeau din scutecul veșnic neschimbat al Nușei. Cum făcea mereu, P. își găsea de lucru cu ceva, orice, o bucată de jucărie stricată, o piatră, o hârtie, fără să bage în seamă ce se întâmpla în jur, așa că eu trebuia să stau cu fetița care abia mergea în picioare, cu fața acoperită de zgârieturi și urme de sânge-nchegat. Maică-sa rămânea visătoare, cu ochii în televizorul care urla tot timpul, indiferent de program, uitând să-și mai bage înăuntru sânul fleșcăit, sau poate nemaiavând chef să se obosească, oricum în scurtă vreme Nușa se ridica bălăngănindu-se de pe preș și se agăța din nou de maică-sa. Uneori Ciocănel venea de la atelier beat și fără chef de nimic, iar Tamara încheia curând vizita, după un telefon scurt la București. Regula era că noi formam numărul și lăsam să sune de câteva ori, fără să așteptăm să răspunzi, ca tu să ne poți suna înapoi. Clipele care treceau între cele două apeluri erau cele mai întunecate, pentru că orice putea interveni, să nu auzi telefonul, să nu fii acasă, și să ratăm întâlnirea. Tamara răspundea și vorbea prima cu tine. P. stătea agățat de mine holbându-se prin întuneric ca și cum prin telefon te-am fi putut vedea. Vocea ta, în camera aia care trăsnea a papuci murdari și a corpuri adunate laolaltă, suna ca de pe altă lume. Simțeam îngrijorarea din ea imediat, când întrebai de P., dacă a mâncat, dacă a dormit, dacă e bine, pe urmă îl cereai la telefon și vreme de câteva minute îl urmăream cum se leagănă extatic, cu ochii strălucitori în lumina televizorului unde continua jurnalul de știri, aproape fără să vorbească, cuprins de o fericire pe care nu mi-o puteam decât închipui, în timp ce fetița acum sătulă trăgea de mine s-o ridic în brațe, aducând cu ea mirosul de lapte și fecale. Uneori apucam din nou receptorul, încercând să smulg ceva din ce avusese P. mai înainte, ca atunci când la sfârșitul mesei rupeam încă o bucățică din desertul lui, făcând în așa fel încât să nu se vadă, dar la celălalt capăt al firului nu mai era nimic decât întunericul de nepătruns care alerga de-a lungul firelor de telegraf de pe ruta C. – București, tonul întrerupt care era și el de preferat tăcerii. Părea imposibil că lumea aia exista, lumea în care erai tu, înconjurată de toate obiectele familiare din sufrageria noastră, cu halatul verde, canapeaua, veioza, masa scundă de lemn pe care el o răsturnase cândva, în timpul unei certe, făcând să se împrăștie peste tot bilele colorate de sticlă ale unui joc chinezesc pe care tocmai îl jucam. Mi te imaginam plecând de lângă masa joasă pe care stătea telefonul, aprinzându-ți o țigară, în balconul întunecat, dizolvându-te acolo, în mijlocul orașului care niciodată nu fusese mai departe. Întotdeauna trebuia să mai stăm măcar un sfert de oră, să nu creadă oamenii că nu vrem decât să le folosim telefonul, sublinia Tamara de câte ori îi șopteam la ureche că P. aproape adormise, era timpul să ne întoarcem acasă.
Când în sfârșit ajungeam în stradă, totul era tăcere.
CARTEA
„Tragedia unui frontierist, dispărut în apele Dunării, în încercarea disperată de a emigra în anii comunismului, a familiei lui, traumatizată de incertitudine și absență, suferința copiilor lipsiți de dragostea parentală, transmisă de la o generație la alta, competiția dintre frați pentru afecțiunea mamei sunt doar câteva din temele celui de al doilea roman al Andreei Răsuceanu, Vântul, duhul, suflarea. Ficțiunea și documentul se întâlnesc într-o istorie fabuloasă care coboară două secole, până în vremea boierilor antiunioniști, trece, cu pagini răscolitoare, prin foametea de după război și prin anii stalinismului, ajungând în stricta actualitate. Romanul anului 2020, după părerea mea, Vântul, duhul, suflarea o plasează pe Andreea Răsuceanu alături de cele mai puternice voci ale prozei actuale.“ (Gabriela Adameșteanu)
„O prozatoare elevată, matură, ilustrativă pentru câteva tendințe ale prozei noastre mai recente, scrise de autori (și, îndeosebi, autoare) debutanți la deplina maturitate: atracția retro și «orientalo-balcanică» a secolului 19; retrăirea «vârstelor dintâi», între un comunism fantomatic și un postcomunism debusolat; opțiunea pentru «romanul de familie» în cheie (post)traumatică; mixajul de autenticism obsesional și realism magic, poematizant. Dincolo de aceste ingrediente, există la Andreea Răsuceanu o seriozitate discretă a implicării, un dramatism al căutării de sine prin alții, motivat probabil biografic, un autenticism cu măști așadar, generator de atmosferă intensă, pe de o parte, creator de «lumi», istorii și geografii intime, pe de alta; un aliaj foarte special de M. Blecher și Gabriela Adameșteanu, într-o formulă proprie de «literatură spectral㻓. (Paul Cernat)