Nu mulți sunt profesioniștii capabili să se ocupe, dincolo de defrișarea spornică a terenului propriei discipline, de ceea ce se numește diseminare. Odată era socotit lucru de rușine ca specialistul să se coboare din miradorul său de ivoriu și să „vulgarizeze“, adresându-se unui public de ignoranți. Lucrurile s-au mai schimbat și, dacă disciplinele umaniste se străduiesc să-și dovedească relevanța pentru ziua de azi în toate felurile, diseminarea rezultatelor cercetării a ajuns un punct important pe lista de criterii de selecție a granturilor. Asta dincolo de vechea convingere, poate puțin utopică, dar față de generozitatea căreia rămân mereu recunoscător, că transmiterea științei în formă comunicabilă face bine la circulația sângelui cultural și, în cele din urmă, la democrație.
Ca atâția alți cititori, și eu am așteptat, de bună seamă, ca bogăția de informații savante, observații ingenioase și umor cuceritor din rubrica „O, ce vestigii minunate!“ susținută în „Dilema veche“ de către scriitorul și arheologul Cătălin Pavel să capete o continuare sub formă de carte. Nădejdile, și ale mele și ale cititorilor, ne-au fost împlinite: cartea, Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, a apărut în 2019 și e tot ce ne-am fi putut dori de la ea.
Urmărim un profesionist veritabil și o inteligență riguroasă
Arheologia iubirii vorbește, după cum anunță titlul, despre tema iubirii în artefactele pe care le caută și le descoperă arheologii, lăsând însă o profitabilă ambiguitate să sugereze că ideea cărții e mai cuprinzătoare decât atât. Autorul descrie mutabilitatea reprezentărilor iubirii de-a lungul secolelor, varietatea și stranietatea manifestărilor amoroase în epoci succesive, dar și uimitoarele persistențe moderne ale unor comportamente atestate din preistorie. Asta e zona de primă importanță a cărții, care vorbește despre, dacă-mi este permis calamburul, mutația valorilor erotice „de la Neanderthal la Taj Mahal“, adică de la surprinzătoarele apropieri între homo sapiens și homo neanderthalensis în urmă cu zeci și sute de mii de ani pe teritoriul european, descoperite mai curând prin deducție, la expresiile flamboaiante ale dragostei de la începutul epocii moderne.
Sunt multe lucruri spectaculoase de spus aici și autorul le spune, investigând însemnările pornografice din bordelurile Pompeiului, desenele pe vasele grecești ale antichității clasice sau răvașele sentimentale ale strașnicilor vikingi nordici, vrăjile erotice îndoielnice vândute de vracii din Egiptul de cultură greco-romană, forma aparent indecentă a arhitecturii imperiale din Roma antică, reprezentările cuplului biblic Adam și Eva în vechime. Aflăm că grecii nu cunoșteau forma convențională a inimioarei, cât de eficient era sincretismul egiptean în legarea cununiilor, cât de probabilă e trecerea vikingilor prin Dobrogea, cum Romeo și Julieta au fost, de fapt, iranieni și vârsta cuvântului cunnilingus. Aprecierea mea merge aici în primul rând spre studiul dedicat reprezentărilor dragostei pe vasele de symposion grecesc, de unde rezultă o sistematizare a miturilor clasice sub raportul succesului lor la publicul vremii, care dă de rușine canonul lui Alexandru Mitru. Paginile sunt fascinante prin încărcătura de inteligență speculativă folosită pentru degajarea veridicului de fantastic, și pentru asta nu e nevoie să ne lăsăm furați de imaginația elucubrantă a unui, să zicem, Robert Graves din The White Goddess, ci să urmărim un profesionist veritabil și o inteligență riguroasă ordonând cele mai autorizate surse științifice de azi.
Arheologia este, de fapt, o hermeneutică
Dar am fost mai cu seamă interesat de sensul secund al titlului propus de Cătălin Pavel. Arheologia iubirii înseamnă și arheologia ca labour of love, muncă îndrăgostită, cu rezultate pe măsura iubirii investite. Munca arheologului nu e doar aceea cu cazmaua și truela, ci e una de recompunere mentală a modurilor de existență din epoci atât de îndepărtate. Spre exemplu, preferința neanderthalienilor pentru folosirea mâinii drepte a fost descoperită de arheologi dedicați, care și-au zdrelit propriile mâini cioplind piatra ca pe vremuri, deoarece aflând asta ar fi putut demonstra probabila cunoaștere a limbajului de către acești strămoși, inferând-o din dezvoltarea diferențiată a emisferelor creierului. Arheologia este, de fapt, o hermeneutică, oricât de mult s-ar perfecționa în viitor datările cu Carbon-14. Făcând elogiul disciplinei, Cătălin Pavel descrie nu poezia serilor petrecute pe șantier sau euforia unei excavări norocoase, cât temeritățile, riscul și victoriile arheologiei ca știință a spiritului.
Autorul evidențiază în mod repetat tinerețea disciplinei, prin contrast cu vechimea eonică pe care o subîntinde, dar și unele legendare rateuri, salturi în imaginar sau înfeudări față de ideologia timpului sau față de banala prejudecată rasială sau de gen, pe care Pavel de asemenea le subliniază, în contrast cu imuabilitatea ponderoasă a materiei de care se ocupă arheologia. Citim, astfel, despre preistorie ca teren al defulărilor rasiste până recent, de vreme ce obiectul cercetărilor, omul de Neanderthal, era cu desăvârșire mut și părea absent din lădița de zestre genetică a omului modern, după cum înțelegem că inerțiile gândirii patriarhale pot prejudicia identificarea justă a unei mari căpetenii războinice a vikingilor drept femeie. După cum tot o formă de import ideologic este și preluarea unui set de metafore arheologice de către Freud în efortul său de instaurare a psihanalizei ca disciplină cu autoritate științifică, pe la 1900. Istoria de amploare geologică pe care o investighează arheologia se dovedește a fi o istorie a spiritului, traversând mentalități și comportamente deloc arhaice.
Nu pot decât să mă bucur, chiar dacă întârziat, de apariția acestei cărți sclipitoare și generoase.
Cătălin Pavel, Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, București, Humanitas, 2019
1 Trackback