Eram prin Havana, Cuba, într-o noapte de primăvară, acum șapte ani. Ay, que calor, spuneau cubanezii, și parcă și vedeai cele două semne de exclamare, la începutul și la sfârșitul frazei. Aveau dreptate: era neobișnuit de cald.
Eram cu domnul Z., un prieten din Spania, iar noaptea ne-a prins fumând havane și bând mojito într-o cârciumă de unde se vedea viața. Bineînțeles că păream căzuți acolo de pe o planetă străină și un cubanez ne-a luat de aripi:
— Oamenilor, vreți să-l vedeți pe Diego Armando Maradona?
Eu m-am născut mai circumspect, sunt sceptic. Domnul Z., însă, se bucură ca un copil și nu vreau să-i spulber iluziile: cum să nu vrem să-l vedem pe Diego Armando Maradona? E în Cuba, se tratează aici, a venit pe la Fidel, unde e?
— Haideți cu mine.
Și mergem cu cubanezul:
— Știu eu unde vine Diego să bea în liniște, fără să-l deranjeze nimeni.
— De unde știi tu unde bea Diego?, aș vrea să îl întreb.
Dar deja domnul Z. e adus într-o stare de extaz, ca acel comentator uruguayan urlând la golul secolului: „Vreau să plâng!“.
Și mergem în cârciuma aceea.
Diego Armando Maradona nu era nicăieri. Era o cârciumă oarecare, de cartier chiar, cu niște draperii roșii și un radiocasetofon cu CD din care evada muzică de dans.
— Nu e aici, spune cubanezul.
— Mersi, văd, spun eu, tot la mine în cap. Domnul Z. e trist și tace.
— Să-l așteptăm, spune cubanezul.
Și cât îl așteptăm, desigur, trebuie să ne servim gazda cu un rom, cu o havană, așa e frumos, omenește.
Domnul Z. se tot luptă cu paharele cu cubanezul, luptă grea, ca-n Golful Porcilor. Și după o oră (sau poate că două), după ce cubanezul nostru mai vorbește în șoaptă cu alți cubanezi nimeriți prin cârciumă, ghidul ne informează:
— Nu vine Diego azi, a fost ieri. Nu mai vine aici. Haideți cu mine.
Și mergem înspre o altă cârciumă, deja înțeleg că trăiesc într-o întâmplare care va trebui povestită cândva, deși nu va fi crezută.
Domnul Z., care s-a ciupit bine, are inocența copiilor: „O să-l vedem pe Diego!“.
Își imaginează deja cum ne va primi Maradona la masa lui și vom bea împreună și ne vom fuma trabucul și ne va povesti, doar nouă, ca niciodată înainte, cum s-a întâlnit cu mâna lui Dumenzeu și…
Noua cârciumă seamănă cu prima, de parcă am fi ajuns în același loc. Diferențele sunt mici, și mă agăț de ele ca să mă conving că suntem încă în realitate. Îi dăm din nou cubanezului nostru să bea bine, în timp ce el se interesează când o să apară Diego: „Din clipă în clipă“.
Clipa a durat o sticlă de rom, apoi vine vestea cea proastă: „Nu vine Diego azi, a fost ieri. Nu mai vine aici. Haideți cu mine“.
Și iar ieșim în noaptea din Havana și mergem pe străzi lăturalnice, eu tot mai încântat de faptul că Maradona nu e nicăieri, prietenul meu spaniol, domnul Z., tot mai trist, iar cubanezul tot mai presat de o nevoie trupească. Nevoia dându-i ghes, se trage după un colț, „mă duc să mă pi*“, ne-a informat direct, apoi s-a făcut nevăzut, lăsându-ne în stradă, fără nici o speranță că am putea afla în care cârciumă din Havana bea Diego în noaptea aceea.
Domnului Z. îi venea greu să creadă că oamenii pot fi atât de cruzi, că se pot folosi de visele celorlalți doar ca să se îmbete și să dispară în noapte spunând că merg să-și facă treaba cea mică.
„Curaj, îi spun, sunt doar câteva mii de cârciumi în Havana. O să vezi că Diego a fost în toate ieri.“
1 Trackback