O carte despre Facebook are poate ceva paradoxal, ca 4.33 a lui Cage și alte compoziții muzicale care nu cuprind decât tăcere (surprinzător de multe – s-ar fi zis că, poanta odată făcută, nu mai e de insistat). Subiectul e însă perfect valid științific, chiar dacă, tradițional, cartea e o lume a reflecției, a tactilității, iar Facebook, s-ar zice, o lume a survolului digital compulsiv. Dar măcar pentru că mulți scriitori români își promovează, de voie sau de nevoie, cărțile prin social media, n-ar fi frumos să strâmbăm prea tare din nas. Mai ales că la noi am impresia că bătrâna platformă încă nu a fost abandonată pentru altele mai recente, ca în alte țări. Există o fidelitate tipic românească pentru tehnologia ultramodernă învechită, dacă pot să zic așa.
Dar după o săptămână de socializare online trebuie să vină și un weekend de analiză, petrecut neapărat cu Viața pe Facebook. Dau like, deci exist, volum coordonat de Cristina Hermeziu, Polirom 2020. Au scris la această carte 25 de oameni, examinând fenomenul din toate unghiurile posibile (exagerez – din doar 25 de unghiuri), și ce a ieșit e o combinație prietenoasă de eseuri personale cu studii științifice. Ba chiar uneori scriitorii, jurnaliștii culturali, traducătorii au momente delicioase de seriozitate științifică, iar cei cu doctorate în filologie, filosofie, psihologie se lasă cuprinși de o visare profitabilă.
Pentru Veronica Niculescu, Facebook „ne aduce aproape unii de alții, și tot mai departe de noi înșine“, iar pentru Andrei Crăciun, e „locul unde se duc să moară cărțile pe care nu le voi mai scrie“. Robert Șerban și Lavinia Bălulescu vin cu două tranches de vie care ar merita citate în întregime. Bogdan Crețu constată că FB fură spațiul public și înlocuiește trupul fără care prieteniile nu sunt posibile, fără să creadă însă că ne-am putea elibera: „Ne vom da like-uri și inimioare și vom tresări orgolioși în gelatina pixelată a confirmării de sine“, în timp ce portretele animalelor noastre de companie vor avea întotdeauna mai mult succes decât textele noastre cu miză. Badinajului i se contrapun analizele mai cărturărești concentrate în a doua parte a cărții, din care eu recunosc că am studiat cu o religiozitate puțin nelalocul ei textul scris de Ioana Pelehatăi despre cei despărțiți care nu se mai pot evita online.
Ultimul text din această Mare Carte a Facebookului românesc este chiar al coordonatoarei volumului, Cristina Hermeziu, jurnalist cultural cu substanță și stil, care de altfel, în ciuda solidei ei formații academice, a publicat și două volume de poezie (Parisul nu crede în lacrimi, 2016 și Între timp îţi vezi de viaţa ta, 2020, ambele la editura Junimea din Iași). Facebook, spune ea „vinde atenție, capitalul este disponibilitatea la scroll“, iar acolo „poți «marca» teritorii nesfârșite cu puterea like-ului“, iar profilurile de FB sunt „paroxistice rachete de semnalizare în stratosfera digitală“.
Închei cu un citat din textul Alinei Pavelescu despre cum suntem pe FB și cum suntem în realitate: „Oameni cunoscuți de mine ca deștepți postau în cascadă glumițe idioate, cei pe care nu i-aș fi bănuit niciodată de talent literar se dovedeau surprinzător de buni la scris. […] Oameni pe care îi admiram pentru naturalețea pe care o afișau pe Facebook s-au dovedit a fi, în realitate, doar niște cabotini, cei care își etalau erudiția citeau, de fapt, chiar mai puțin decât mine, pasionalii puteau fi foarte bine niște moluște și, adevăratul șoc, autorul unor postări cât se poate de vesele și de zglobii era, în viața de zi cu zi, un om depresiv, singuratic și nesigur pe sine“.
În ansamblu deci, un volum relaxat despre un Facebook, altminteri, tot mai încrâncenat. Fără să vreau, mi-a amintit de Pale Blue Dot, cum a numit Carl Sagan Pământul, văzut în 1990 de Voyager 1 de la 6 miliarde de km distanță. Sagan nu știa că, în 2020, un avatar al acestui punct albastru va fi chiar bulina marcată cu f.
1 Trackback