Ascultarea muzicii este o… Să-i zic activitate? Parcă nu faci nimic atunci când stai și asculți! Să fie un fel de hrănire spirituală? Fugă de realitate? Lenevie culturală? Contact cu Divinul? Mistificare a trăirii? În fine, este ceva ce mi-a ocupat mare parte din viață.
„Ocupat“ nu e, totuși, cuvântul potrivit. Am ascultat muzică și la nașterea copiilor, și la moartea tatălui, și-n clipele de mare necaz, și-n cele de extaz. Și-n vis mi se întâmplă să aud fraze muzicale, dar nu din piese consacrate, ci – asta e, nu-mi reprim bovarismul! – unele pe care le-aș fi transpus eu pe note, dacă stăpâneam arta compoziției. De multe ori împletesc audiția cu alte activități, fără ca prima să le agreseze pe celelalte. Ba, câteodată, tocmai această îmbinare mă ajută să fac mai bine ce am de făcut. Și nu e de mirare că unora, creatori de artă ei înșiși, muzica le potențează ideile, operele.
Ce muzică ascultăm? Ce se potrivește în anumite momente? Care gen ne distrează doar? Care ne îmbogățește sufletul? Care ni-l alin(t)ă? Care ne otrăvește, dacă suntem nevoiți să suportăm peste minimul necesar? Uite niște chestiuni cărora, sincer să fiu, nu le-am căutat niciodată răspunsuri. Și nu cred că există un răspuns precis, iar divagațiile sunt la fel de interesante ca discursul unui politician în cădere liberă de popularitate. Când aud pe cineva perorând despre „grandoarea muzicii“ sau citesc începutul unui eseu filosofic „focusat“ pe „măreția“ cutărei producții impecabile, îmi vine în minte spumosul dialog din filmul lui Milos Forman, Amadeus, când Mozart afirmă dinaintea împăratului și a curtenilor că Răpirea din serai (tocmai comandată pentru a servi ca exemplu de operă națională germană) poate fi cântată și în turcește, deoarece este o muzică fermecătoare, iar oamenilor (nobili sau obișnuiți) le place să asculte bârfe și cancanuri, nu pilde înălțătoare cu zei și eroi mi(s)tici!
Concluzii? Nu trag de brăcinarul șugubeței sugestii mozartiene, să-mi acopăr nuditatea opiniilor și opțiunilor extravagante! Vreau să spun doar că savurez, cu egală plăcere, când Bach (interpretat la moog-synthesizer de un transgender pe nume Walter/ Wendy Carlos), când Megadeth; ascult programatic John Zorn și destins Miles Davis; mă încântă Sarah Brightman, dar și Kylie Minogue (apropo, ultimul ei disc, intitulat chiar Disco, este absolut șarmant!); o rabd, sedus, pe Maria Callas și n-am nici o reticență să beau la cârciumile unde Maria Tănase încă domină play-lista…
Sunt conștient că toate astea țin de-o anumită stare sufletească. Sau, la oameni bine andocați la ugerul sonor, de-o predispoziție nativă, cultivată sau nu prin studii și exercițiu zilnic. La mine, chiar dacă nu-mi trece o zi fără să ascult un album, bag seamă că a devenit un soi de drog, un viciu pe care mă opintesc degeaba să-l elimin.
Am avut în liceu un coleg, născut înaintea mea cu doi ani, pictor și chitarist de ocazie, a cărui vorbă preferată suna așa: „Toate trec!“. (Bănuiți de unde o adaptase, desigur!) De multe ori i-am dat dreptate, fără voie. Zilele trecute mi l-am amintit iar, când am găsit o „trupă“ cu numele She Past Away. Sunt doi tipi din Turcia, care activează (îndeosebi în SUA, unde lista concertelor planificate anul viitor e deschisă) de prin 2006, au vreo patru discuri de studio și se încadrează în curentul post-punk-dark-wave, colorat gothic: Volkan Caner, voce și chitară; Doruk Öztürkcan, claviaturi (înlocuitorul lui İdris Akbulut, bas). Ascultându-le recenta compilație X (2020, Metropolis/ Fabrica, 2CD cu 22 de piese, remix și colaborări) am avut senzația că nimic nu trece, dacă muzica îți induce starea de imponderabilitate necesară să simți că plutești ca un atom în Univers.
Poate fi și-n turcește!
1 Trackback