Veronica D. Niculescu: Si o chema Virginica!… Totusi, cred ca v-ati indragostit de Cosinzeana. Eu imi amintesc de Craiasa zapezii, se legana pe-o semiluna si avea par argintiu, nemaipomenit de lung. Tot vreo 8 ani aveam. Dar nu locuiam linga teatru, ci la marginea orasului. De la blocul nostru incepeau dealurile, erau acolo niste flori uriase, cum nu mai exista acum, si niste fluturi… Si libelule metalizate! Trecea un piriu, mergeam la plaja… Nu mai exista nimic din toate astea. Dar ce matusa emancipata! Cite daruri ne fac matusile… Pe la 10 ani, mi-am cunoscut doua matusi, actrite la teatrul german. Prima vizita – o casa veche cu etaj, un balansoar cu sine late, scirtiind la cea mai mica atingere, doua paiate uriase, tolanite in colturile canapelei – miini lungi atirnind spre podea, barbia in piept, costume cu romburi colorate – catifea verde, o balustrada de lemn, un prinz cu vinat, armele… O fata mofturoasa privind in farfurie. As fi vrut sa imi ghiceasca dorinta, iar la sfirsitul mesei, ca prin minune, sa imi daruiasca ori balansoarul, ori una dintre paiate. Dar lucrurile care nu ni se daruiesc sint cele care ne ramin in suflet.
E.B.: Actritele! Fascinatia de care erau inconjurate… Traiam la Dolhasca, venisem in Iasi la parinti, ma aflam in vizita la o actrita… de fapt era o mica petrecere… Si una din ele, pe care o stiam din vremea studentiei mele la medicina (recitase Eminescu!) se cam cherchelise… Se tavalea pe podele, ca pe scena, si ma tot intreba: nu-i asa ca actritele au ceva fascinant? Si iar se tavalea… cu parul lung maturind covoarele…
V.D.N.: Si ce i-ati raspuns? Raspunsul meu e o povestioara: una dintre matusi a jucat in A unsprezecea porunca, filmul lui Mircea Daneliuc. Da, era fascinanta. Murea inghetata si, prin tunica militara, continua sa-i curga laptele din sinii cumva inca vii. Ningea peste ea, cum statea asezata in mijlocul padurii, si kaki-ul se albea, de la zapada, de la lapte… Era fascinant. Tavalitele pe scena sint alta categorie. Dar ne tavalim toti, pe-o scena sau alta, depinde pe unde ne-apuca disperarea…
E.B.: Se mai poate tavali omul si de bucurie, nu numai de disperare. Tavalite sint si clatitele!
V.D.N.: Si de ris! Si gogosile, prin zahar praf (nu stiu ce am de citeva zile, doar la bunatati imi sta gindul…)
E.B.: Aici ploua detestabil… Ca veni vorba de teatru… Linga cel adevarat, in reparatii infinite, se construieste un teatru din lemn, mai micut! O sa trec azi sa las o carte pentru Frunza si Brand…
V.D.N.: Un teatru micut, de lemn! Cu actori mici, din aceia care se rotesc la ora exacta? In Sibiu exista – de fapt, in Hermannstadt – acum citeva sute de ani, un teatru cu loje din lemn de trandafir. Aici e un soare demn de fluturele alb.