Dar vocea lui Robert Plant se innaspreste mai apoi si recupereaza chitara, sau mai exact chitara lui Page recupereaza vocea lui Plant si impreuna realcatuiesc simfonia dorita. Exista aici o structura contrapunctica, insa pulverizata, fragmentara, vocea si chitara isi au, la urma urmei, fugile lor solitare.
Spiralarea cintecului este insa cea care m-a hipnotizat: nu de la inceput, efectul se face simtit doar dupa ce asculti Stairway to Heaven de vreo cinci ori, iar a zecea oara poti chiar percepe vibratiile sectionate, clandestine, suite pe vocea lui Plant si pe chitara lui Page.
Le doresc succes alpinistilor pe spirala Led Zepp, sau mai lejer si prieteneste spus, le doresc succes cataratorilor! A doua simfonie blues-rock de anvergura, alaturi de Stairway to Heaven, este July Morning (ar mai intra aici si Child in Time, faimoasa compozitie marca Deep Purple). Uriah Heep nu este trupa mea favorita, dar si in cazul acesta am citeva sonoritati care imi plac in mod aparte: Easy Livin’, Lady in Black, Gipsy, Sweet Lorraine. Capodopera trupei Uriah Heep este insa, fireste, cum altfel?, July Morning (1971). Desi textul este intrucitva patetic si melodia trece prin riscul unor sonoritati excesiv sentimentale vocal, aici stilul contrapunctic si structura sint realizate prin imbinarea ingenioasa a claviaturilor, vocii, chitarii si percutiei – rolul esential cred ca il are totusi orga electronica mixata cu chitara. Dar la fel de mult, oricit as vrea sa nu fie asa, este esential fluxul emotional. Din aceasta pricina, July Morning este o compozitie care pedaleaza pe o stare sufleteasca extrema, sa zicem – atac de melancolie acuta etc. Indragostitii patimasi, de pilda, pot cathartiza pe aceasta melodie, pentru ca ea ii contine si chiar izbuteste sa ii descarce (si incarce) emotional, pina la un punct. July Morning mizeaza enorm pe atmosfera si pe o nostalgie fatisa, care taie rasuflarea (e chiar o suferinta de tip dostoievskian prinsa in acest insectar muzical!).
Apoi mai este ceva: senzatia sonora de papusa ruseasca – sonoritatile se nasc una din alta si se completeaza, intr-un elan germinativ infinit, dilatabil continuu, de aici fascinatia si senzatia celui care asculta melodia ca se scufunda intr-un virtej, intr-un taifun de cercuri concentrice. Avem de-a face, ritualic, cu marsupii sonore care se dezvolta in cascada. Fraza muzicala nu este complicata, dar are, ca si in Child in Time, Stairway to Heaven sau Smoke on the Water (si multe altele) structura de fuga, cu reluari obsedante, spiralate, ce provoaca adictie.
De ce scriu tocmai acum (cu atita intirziere) despre cele doua simfonii blues-rock? Pentru ca m-au obsedat multa vreme in tineretea mea, insa doar acum am fost in stare sa si astern ceva pe hirtie despre ele.