La drept vorbind, hulirea „lucrurilor sfinte” e simpla smecherie de marketing, folosita de-o industrie axata pe vinzare.
Cu cit o trupa comite mai multe „blasfemii” si „atentate” la pudoarea & valorile consacrate ale societatii, cu atit „se vinde” mai bine. Iar cind suma obtinuta din vinzari este suficient de mare, anarhistii devin Repere, Valori, Zei, tinte ale contestatiei tinerilor (care, ca sa raminem in domeniu, nu stiu nici sa tina o chitara in mina, cum zicea un rollingstone despre un punker…). Numai ca-n showbiz „mutatia valorilor estetice” se desfasoara cu viteza unei motociclete japoneze, condusa de-un american dement pe-un teren accidentat din Tara Galilor…
Acesta e point of entry al iconografiei dezvoltate in jurul trupei Judas Priest – viteza. Motocicleta este chiar element de scena, intrarea solistului vocal, Rob Halford, facindu-se in unele concerte pe-un superbolid (a carui marca o trec sub tacere, fiindca nu sponsorizeaza rubrica de fata!). Hainele de piele, tintele metalice pe bratari si curele, decoruri de filme horror, lumini de laser, lama de ras ca emblema si breloc, multe alte abtibilduri configureaza un concept de succes (asa se spune in advertising, isn’t?) probat in peste 35 de ani de activitate. Se mai pot decela in mixtura publicitara elemente de baza ale mitologiei secolului XX, intre care petrecerile cu femei blonde, atitudinile homoerotice (ale lui Halford, homosexual marturisit), vointa de a sparge legea (strimba, evident), jaful inarmat asupra bancii, cheful dupa ora admisa, intrecerea cu masini tunate, hoinareala fara tinta etc. etc. Dar nu pentru fleacurile astea iubim noi Judas Priest, zic eu, parafrazind un autor celebru…
Ca sa alcatuiesc textul de fata, am reascultat in intregime discografia Judas Priest, de la cap la ultima aparitie (Nostradamus, piesa titlu a noului album). Evolutia este vizibila. Mai precis, explicita. Primul album se numeste Rocka Rolla. Trimiterea e pastisa sau parodie, luati-o cum va place. Restul titlurilor sint la fel de expresive. Multi-semantica lor nu necesita comentarii. Poate doar sa remarcam bogatia simplitatii. E apanajul limbii engleze, e meritul textierilor, e gaselnita departamentului de resort, n-are importanta. Doua cuvinte pot sugera atitea chestii, incit rockerul sa-si bata mintea timp de-o… cutie sau un bax de bere! Schema este aplicata in aproape toate piesele Judas Priest, intr-un mod placut instinctului. Exista, probabil, vreun studiu asupra indivizilor care asculta astfel de muzici. Accentul cade prea fix acolo unde trebuie, ritmul se intensifica tocmai cind se simte nevoia, chitarile taie in carne vie fara sa doara, toba puncteaza exact, iar basul domina la nivelul stratului doi fara sa deranjeze. Nu cred ca exagerez daca afirm ca rockul – puteti sa-i ziceti heavy-metal, cum e categorisit – Judas Priest suna ca la carte. Cartea succesului garantat in rock!
S-a spus ca Judas Priest si-au innoit mijloacele de expresie la fiecare decada, odata cu evolutia gustului public. As zice ca mai bine de 10 ani Judas Priest au asteptat ca publicul sa ajunga la nivelul lor de expresie. Cind, la inceputul anilor ’80, publicul si trupa s-au gasit pe aceleasi coordonate, recunoasterea n-a fost decit consemnarea unei stari de fapt. Eticheta din titlu a consfintit-o.