„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Să nu lași moartea să te găsească, de Bogdan Răileanu, care va apărea în curând în colecția „Ego. Proză“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Dimineața a plecat să despartă oile cu ceilalți ciobani, iar la amiază era mort. Când l-am găsit, zăcea într-o baltă de sânge. Încă era cald când am ajuns io acolo, în burtă avea înfipt fluierul meu de os. Privea spre cer cu niște ochi scremuți de parcă și-ar fi ținut respirația sub apă. Din spate l-am auzit pe Vâlcu: Țiganii, în Paștele mamii lor!
M-am uitat la el. Și eu m-am gândit la țigani, dar de țigani trecuserăm acum vreo trei zile. Era și Gavril acolo. Oile ne ocoleau în liniște smulgând smocuri de iarbă. Se simțea căldura lor, mirosul de oaie și iarbă ruptă se amesteca cu noi, cu moartea lui Anghel. Am scos fluierul din el. L-am șters cu un șomoiog de iarbă și l-am pus pe pieptul alb, pătat de sânge. Cred că erau vreo zece tăieturi. Cele de pe piept păreau curate, nu sângeraseră prea mult. Pielea era puțin umflată pe margini. M-am uitat în jur, dar caii erau departe.
I-am închis ochii. Părea că își ține respirația în continuare, că din clipă în clipă o să scoată aerul ăla afară din piept. Am așteptat să treacă turmele și m-am ridicat, am pus mițoasa peste el, l-am înfășurat bine și l-am legat cu o sfoară de jur împrejur. Arăta ca un mort deja și abia ce murise. Oamenii se transformă repede în morți, viața uită imediat de ei. Erau departe țiganii, m-am gândit iar. Ce treabă avuseseră ei cu țiganii? Nu pricepeam nimica, cum murise ăsta micu’ așa din senin, cine să-l taie?
— Nu știi cum îs țiganii, Arhipe? O dată nu ești atent și te-a tăiat. I-o fi prins la furat.
— Da’ ce țigani sunt aici, bre? Unde vezi matale țigani?
— Păi și atunci cine?
— Păi da, atunci cine? am spus și eu uitându-mă după cai.
Gavril și Vâlcu păreau îngrijorați de ceva, dar nu de Anghel. Se uitau la mine de parcă așteptau ceva, așteptau să le zic ceva, și atunci, pe câmpul ăla gol, am simțit pentru prima dată moartea cum îmi dă târcoale. O fi fost moartea lui Anghel care încă nu luase tot de acolo? O fi fost a mea? Oile au trecut de noi și omul mort a părut și mai mort, lumea se lărgea în jurul lui. Gavril și Vâlcu au rămas sprijiniți în bâtele lor, aplecați ușor de spate, privind tăcuți. Vâlcu ținea mâna pe brișca de la brâu. Am fluierat o dată după cai și și-au ridicat capetele din iarbă. De sus au început să cadă fulgi de zăpadă mici și un vânt rece nu-i lăsa să ajungă pe pământ. Parcă nu erau pregătiți. Fulgii de nea, mirosul de iarnă proaspătă, Anghel nu avea să mai simtă toate astea, lumea continua fără el, oile behăiau mai departe și își umpleau burțile cu iarba uscată. Anghel va deveni rădăcini, din el copaci și iarbă vor crește. Un cal s-a apropiat și s-a oprit lângă noi. Eram trist că lumea nu se oprea oleacă din mersul ei, ce-o însemna oleacă, nu o zi, nu un ceas, dar măcar cât bate o pasăre din aripi să simți că nu a trăit omul degeaba, că lumea l-a simțit când a plecat și amintirea lui rămâne. Mă gândeam la mine. Puteam să fiu eu în locul lui Anghel și acum n-aș mai fi știut nimic din toate astea. Îmi era milă de mine. Mă gândeam la mama. Trebuia să-l duc acasă.
— Ce faci, Arhipe? a întrebat Vâlcu cu glas aspru.
— Îl duc acasă, am spus trăgând de mițoasă.
Era mai ușoară decât am crezut.
— A venit iarna, măi omule. În munți e viscol acuma. Nu te uiți?
— Mă uit, mă uit, le-am zis. Voi unde erați când Anghel a fost tăiat?
— Adică ce vrei să spui? a zis Vâlcu dându-și clopul pe spate.
— Nu spun nimic, întreb.
— Cu oile la adăpat, a răspuns Vâlcu, da’ tu unde erai, Arhipe? Că doar sunteți veri.
— Nu poți să pleci acum, a spus Gavril, așteaptă să treacă ninsoarea asta și pe urmă.
— Viermii nu așteaptă, am răspuns.
L-am ridicat pe cal și mă pregăteam să urc și eu când din spate am simțit o mână cum mă prinde. Vâlcu voia să mă oprească. L-am împins și s-a împiedicat. Mirosea a băutură. A înjurat și s-a ridicat să vină iar după noi, dar din spate l-a prins Gavril. Am încălecat, dar Vâlcu nu s-a lăsat.
— Stai, mă, țâcă, am auzit din spate vocea lui Vâlcu rea și oțelită de ură.
Calul o luase la galop. M-am uitat în urmă. Vâlcu alerga după noi. S-a împiedicat și a căzut în țărână. Înainte era iarna. În spate era moartea. Fulgii îmi intrau în ochi și-n gură. Țineam de mițoasă să nu cadă mortul de pe cal și îmi era greu. Cerul era de plumb, se prăvălea peste noi. Oile erau libere. Trebuia să mă întorc după ele. Cândva. Cum? Nici nu știam.
Am mers cu calul vreme de câteva ceasuri. În urmă nu mai vedeam câmpia largă. La marginea ei erau saivanele la care trebuia să ajungem. Puțin mai la sud se vedeau orașul, case, turlele unei biserici. Acolo erau oamenii care trăiau la grămadă și care acum fugeau din calea bolii, pedeapsa lui Dumnezeu. Boierii erau îngroziți să vadă oameni în jurul lor. Fugeau în caravane lungi, care încărcate cu lăzi și animale, slugi, țigani, câini jigăriți. Urcau spre munte, spre satele unde aveau conace. Poate oile vor lua locul oamenilor din orașe, puteam să le văd bezmetice cum umblau pe străzi, prin casele oamenilor, cum se urcau în paturile lor, prin bucătării, șoproane părăsite. Oile nu se îmbolnăveau de boala oamenilor. Oile mureau de cuțitul oamenilor. Oile lui Anghel, oile lui popa Boca, știau ele că Anghel se prăpădise? Acum Vâlcu putea să le taie pe toate în voie, să le vândă. Dar cui? Nu mai cumpăra nimeni nimica.
CARTEA
Aceasta este povestea lui Arhip, ciobanul care e posibil să fi adus la viață balada Miorița. El pornește în transhumanță alături de alți trei ciobani din Munții Vrancei spre câmpie. Pe drum, cel mai tânăr dintre ei este ucis în condiții neclare. Datoria lui Arhip este acum să-l ducă pe tânărul mort înapoi în satul de munte, iar această călătorie se transformă într-o confruntare cu moartea care îl face pe cioban să-și împlinească destinul – să dea lumii o baladă și un mit fondator. Ca orice autor, Arhip e tentat să pună în poveste experiența lui personală cu moartea. Personajele vorbesc în numele lui. Asasinarea tânărului ciobănaș este doar un pretext pentru a scoate din adâncul lui Arhip un eu tulburat de prezența morții.
AUTORUL
BOGDAN RĂILEANU s-a născut pe 11 iunie 1980 la Buftea. A absolvit Facultatea de Jurnalism din cadrul Universității din București. În 2014 a participat la o serie de cursuri de scriere creativă organizate de „Revista de Povestiri“, sub îndrumarea lui Florin Iaru și Marius Chivu. În 2015 a debutat cu o povestire în revista „Iocan“. A publicat volumul de povestiri Tot spațiul dintre gândurile mele (Polirom, 2017) și romanele Dinții ascuțiți ai binelui (2018) și Teoria apropierii (2019).