Astă-vară am mers în neștire pe bicicletă și mă grăbesc să spun că nu într-un peisaj idilic, ci pe drumuri asfaltate între comune despărțite de câte o pădurice care va dispărea pe tăcute în câțiva ani și de câte un iaz cu culori care, dacă ar apărea într-o carte pentru copii, nu s-ar înțelege că e vorba de apă.
Chiar și așa, natura e încă acolo, poate chiar mai mult decât suntem noi încă aici. Aerul e încă mai curat decât am merita să fie și din loc în loc, pe aproape orice drum județean, te poți trezi din nou în ficțiunea unei lumi, nu zic neprihănite, dar măcar neprigonite. Suficient cât să te simți bine, sau chiar, cu curiosul superlativ folosit de nemți, „ca Dumnezeu în Franța“.
Mergeam pe contrasens în primul rând pentru că, în loc să fiu un observator sensibil al naturii pe care de-abia am lăudat-o, eu pedalez cu căștile în urechi, ascultând deci nu zumzetul albinelor, ci o muzică fără absolut nici o legătură cu această natură (cu care totuși dezvoltă pe parcurs o conexiune rizomatică suprareală). În al doilea rând, pentru că drumul era pustiu, iar drumurile pustii sunt periculoase, mai ales când asculți muzică. După o oră de mers reflexele dispar, așa că prefer să văd, de la mare distanță, mașina care ar putea veni din față și să trec atent pe sensul meu sau, dacă printr-o mare coincidență, și din spate vine vreo mașină, să mă opresc puțin la marginea drumului. De aceea, sau poate doar din noroc, nu am avut niciodată un accident alergând sau pedalând pe asemenea drumuri.
Într-o zi mai bună ca de obicei, mergând încet, pe contrasens, cum ziceam, pe marginea unui drum care suia și cobora prin pădure, aproape m-a lovit oglinda unei mașini venite din spate.
N-am apucat nici să mă dezechilibrez, nici să mă sperii, doar m-am uitat mirat la jeepul care apoi, fără nici o grabă, a revenit pe sensul lui și curând a dispărut în depărtare. E un episod pe care mi l-am tot amintit în ultimele luni, încercând să pricep mesajul pe care a vrut să mi-l transmită șoferul. La început a fost mai greu. Îmi venea în minte un singur lucru – o scenă din Marin Preda, cu un gardian care atinge cu grijă tâmpla unui deținut cu un vătrai, zicându-i, aici bă, aici o să te lovesc până… Înainte de a fi înspăimântătoare, ura e mereu consternantă – probabil deoarece, chiar și dacă nu credem că am merita să fim iubiți, tot nu concepem că am putea fi obiectul urii, cel mult, ne închipuim noi, am putea să intrăm într-un conflict de opinii. Totuși, într-o zi însorită, un șofer a considerat că trebuie să iasă trei metri de pe sensul lui doar ca să vină să mă atingă cu grijă cu vătraiul lui, să-mi arate în mâna cui e puterea și ce le-ar face el, sau ce le va face curând, ăstora ca mine, cu bicicletele lor, cu căștile lor în cap, cu fițele lor.
Se înțelege că, atâta timp cât am mers prin București cu bicicleta, am văzut nepăsare față de bicicliști, iar ea există și în orașele mari din alte țări. Dar nimeni, nici măcar acolo, nu și-a dat atâta osteneală ca să-mi arate disprețul lui. Și se înțelege că eu însumi, când mă sui la volan, devin un om parcă mai arțăgos – fără totuși să ajung să-mi propun să risc viața mea sau a altuia pentru a ieși în evidență. Așa că a trebuit să întorc pe toate fețele această întâmplare stupidă și să mă gândesc că, dacă lucrurile chiar s-ar fi terminat prost, ar fi fost, cum zicea nu mai știu ce francez cu perucă, mai mult decât o crimă – ar fi fost o greșeală.
Dar apoi mi-am dat seama că greșeala era a mea. Șoferul acesta fusese de fapt un prieten necunoscut, venit să-mi dea un semn. Un semn care, cu costuri minimale – o sperietură, acolo –, să mă salveze pe viitor de o tragedie. Un avertisment că ceea ce fac nu e bine, e periculos. Să merg naibii pe sensul meu, să stau liniștit că ei mă vor proteja, vor avea grijă de mine, îmi vor lăsa spațiu gârlă. Din față însă, nu știi cum apare unul cu viteză mare, tu te uiți în altă parte și… Sau poate ceea ce încerca omul din jeep era doar să facă un gest de solidaritate între noi, cei care am ieșit azi la aer, ceva așa, ca și cum mi-ar fi făcut cu ochiul, sau, mai aproape de ceea ce s-a întâmplat de fapt, ca și cum ne-am fi dat coate. Un fel de a-i șopti biciclistului abătut pe care te duci să-l tamponezi tocmai pe partea cealaltă a drumului: Să nu uiți niciodată: nu ești singur. Să ne bucurăm de viață!
1 Trackback