Un neașteptat omagiu enescian vine la sfârșit de an de la Paris. Violonistul Julien Szulman, recent numit concertmaistru al Orchestre Philarmonique de Radio France, a înregistrat împreună cu pianistul Pierre-Yves Hodique un CD dedicat anilor de studii ai lui Enescu la Paris. Apărut pe 4 decembrie la Initiale, noua casă de discuri a conservatorului național parizian, albumul cuprinde patru lucrări pentru pian și vioară compuse de Enescu sau pentru el, în perioada studiilor din capitala Franței: primele sale două sonate (1897 și 1899) și două partituri care i-au fost dedicate de profesorii din anii parizieni: Sonata no. 1, op. 12 (1897) de André Gédalge și o piesă scurtă a profesorului de vioară Martin-Pierre Marsick, Attente (1900) – Așteptare, înregistrată în premieră. Un disc surprinzător și emoționant.
Filiația Ferras
Știam că inimoasa pianistă româncă Alina Pavalache i-a invitat pe Julien Szulman și Pierre-Yves Hodique să susțină un recital în octombrie, la cea de-a șaptea ediție a „Întâlnirilor muzicale internaționale Georges Enesco“ de la Paris, dar nu bănuiam că cei doi vor scoate un album cu acest program. Și nici că tânărul și excelentul violonist are în pregătire o teză de doctorat în interpretare muzicală, Recherche et Pratique la conservatorul francez CNSMDP (Conservatoire National Supérieur de Musique et de Danse de Paris) în parteneriat cu Sorbonne Université, dedicat artei enesciene în perioada de studii franceze.
Surpriza e cu atât mai mare cu cât am descoperit, pe lângă căldura interpretării, o adevărată pasiune pentru Enescu: „Elev al unui elev al violonistului Christian Ferras (unul dintre marii discipoli francezi ai lui Enescu), am fost fascinat de figura mentorului său George Enescu. Compozitor, violonist, pianist și dirijor, multiplicitatea darurilor sale îl transformă într-o figură inconturnabilă în istoria muzicii din prima jumătate a secolului 19“ e fraza cu care își începe Szulman declarația de dragoste din textul de prezentare. Continuând tradiția moștenirii enesciene pe filiera școlii de vioară franco-belgiene și contribuind la publicarea unui album Forgotten Ferras în 2016, muzicianul l-a descoperit pe Enescu și stilul atât de personal al interpretărilor sale, în care trăirea muzicală era cu adevărat primordială.
Muzică și matematică
Antoine Goulard e numele celui care a fost chiar asistent al lui Ferras și cu care Julien, fiul unei familii de profesori de matematică și nepotul unui pictor cu origini evreiești-poloneze, a început studiul viorii la doar 5 ani. A continuat pregătirea muzicală la Tours și la Paris cu Suzanne Gessner și Patrice Fontanarosa și a lucrat apoi cu Jean-Jacques Kantorow și Pierre-Laurent Aimard, într-un ciclu de perfecționare la CNSMDP. Între concursurile naționale de matematică și cele violonistice, devine laureat a numeroase competiții internaționale, între care Geneva și Long-Thibaud, la doar 20 de ani, și asistent la clasa Stephan Picard de la Hochschule Hanns Eisler din Berlin.
Julien Szulman își împarte cariera între concerte ca solist, muzica de cameră și pupitrul „violon solo“ la Orchestre Nationale des Pays de la Loire. Este profesor la Academia Okushiga în Japonia, violonist în orchestra Saito Kinen și consilier muzical personal al dirijorului Seiji Ozawa în cadrul International Academy Switzerland, iar din ianuarie 2021 va deveni concertmaistru, printr-un concurs câștigat în această toamnă, la Orchestre Philharmonique de Radio France.
Arheologia pasiunii
Cu pianistica subtilă și concentrată marca Pierre-Yves Hodique în acompaniament, arta violonistică a lui Julien Szulman e încântătoare. Tandrețe și virtuozitate fără strop de infatuare în Sonata nr. 1 pentru vioară și pian op. 2, o declarație fără echivoc de apartenență la Viena lui Schubert și Beethoven, cu ecouri prezente din Wagner și Brahms, în care interpretarea celor doi e robustă și lirică, cu dor autentic în arcușul din personala și nostalgica parte a doua Quasi adagio.
Sonata pentru pian și vioară op. 12 în patru părți, dedicată de André Gédalge, în martie 1897, lui Enescu, e tandrețe și pasiune în linia viorii și confirmă afecțiunea specială a dascălului de contrapunct și fugă, pentru adolescentul genial sosit din necunoscuta Românie via Viena. „Gédalge ne deschidea noi orizonturi“, avea să-i povestească cincizeci de ani mai târziu Enescu lui Bernard Gavoty, „arătându-ne în același timp limitele îngăduite. Mie personal mi-a făcut un serviciu neprețuit silindu-mă să mă rafinez, să-mi ies din coajă“, continua compozitorul.
Decojirea ca devenire de sine se petrece destul de repede, cu Sonata nr.2 pentru pian și vioară op. 6, la mai puțin de un an de la succesul cu Poema Română de la Concertele Colonne. Julien Szulman e conștient de importanța acestui opus în traiectoria lui Enescu, poate de aceea prima parte Assez mouvementé e ușor neliniștită, cu un tempo lax, dar cu veritabilă trăire a jocului sinuos și subtil dintre zbaterea viorii și acompaniamentul aparent prozaic. Liniștita parte a doua e memorabilă, căutarea prinde contur, dialogul vioară-pian e un fluid care se scurge inexorabil către concluzia viguroasă și magistral executată, cu spirit ludico-elegant de violonistul francez. El mărturisește că a avut șansa de a consulta știma de pian care a aparținut interpretei Céliny Chailley-Richez, parteneră privilegiată a lui Enescu cu care acesta a înregistrat op. 6 în 1950. Partitura originală păstrează notații care provin, cu siguranță, direct de la compozitor, Enescu fiind recunoscut pentru excesul de indicații suplimentare, în cazul de față acompaniamentul e punctat cu termeni de sonorități orchestrale: „corn“, „fagot“, „trompetă“ sunt trimiterile descoperite de Szulman în acest prețios document.
Finalul discului e o bijuterie de nici patru minute, Attente din Poème d’été pentru vioară și pian op. 24, nr. 3 de Martin-Pierre Marsick, o înregistrare în premieră mondială. Amintesc, ca o paranteză necesară, un articol al regretatului Victor Eskenasy cu titlul În onoarea lui Martin Marsick: Pe urmele unui mare pedagog al viorii și ale lui George Enescu apărut chiar în SdC, în care acesta semnala demersurile moștenitorului familiei Marsick, rămase fără ecou în muzicologia românească, complet neinteresată de documentele inedite oferite spre studiu.
Julien Szulman a studiat partitura originală la Bibliothèque Nationale de France, respectând chiar numeroasele digitații indicate de compozitor în această Așteptare, o piesă de salon ce variază tema emoționantă prin simplitate și delicatețe și pe care cuplul Szulman-Hodique o cântă cu căldura justă. Un detaliu interesant: violonistul notează în textul de prezentare că Marsick i-a dedicat lui Enescu o partitură foarte lirică, fără patos și nici un pic de virtuozitate. Celelalte trei părți sunt dedicate lui Juliette Laval, Valerio Oliveira și Jacques Thibaud, lucrarea fiind scrisă după succesul clasei lui M.P. Marsick la concursul conservatorului din 1899.
Enescu avea doar 14 ani în 1895 când sosește la Paris, capitala unei „a doua Renașteri“, cum o va numi în convorbirile cu Bernard Gavoty. Aici a fost coleg cu viitoarele glorii muzicale ale Franței: Jacques Thibaud, Carl Flesch, Alfred Cortot, Charles Koechlin, Florent Schmitt și prieten cu Maurice Ravel. Și-a uimit camarazii și profesorii, a frecventat saloanele prințesei Elena Bibescu unde i-a cunoscut pe Proust și pe Saint-Saëns, a cucerit pretențiosul public parizian cu arta interpretării violonistice, dar, mai ales, s-a dedicat cu patimă marii sale iubiri, compoziția. Acest disc proiectează o nouă perspectivă asupra remarcabilei personalități enesciene în atmosfera încărcată de istorie a Conservatorului din Paris. Pentru el și pentru interpretarea luminoasă și angajantă, îi mulțumesc emoționat lui Julien Szulman.
INL 08
Julien Szulman, vioară
Pierre-Yves Hodique, piano
George Enescu (1881 – 19555)
André Gédalge (1856 – 1926)
Martin-Pierre Marsick (1847 – 1924)
Înregistrări octombrie 2019, Conservatoire de Paris, France
1 Trackback