Era vorba de Bin-jip, lansat cu titlul international 3-Iron si prezentat la TVR sub titlul Menage a trois. Kim Ki-duk l-a lansat in 2004, in acelasi an cu Samaria (dar mi-a placut mai mult decit Samaria). In film „este vorba” despre un tinar care-si petrece zilele colindind de la o casa straina la alta. Ca sa vada unde nu sint stapinii, lasa reclame in usa si revine mai tirziu. Nu fura, nu vandalizeaza, ba chiar spala rufele murdare ale proprietarilor, stropeste florile si repara un ceas stricat sau un cintar care nu mai merge. Intr-o zi se insala si e descoperit intr-o casa eleganta de catre tinara stapina.
Se plac oarecum, dar nu-si vorbesc. Ea are un ochi vinat si multe mesaje pe telefonul fix de la un barbat suparat, sotul. Dupa ce suparatul vine acasa si-si umfla muschii in fata femeii, iar vagabondul il pune la punct cu niste mingi de golf plasate in piept, cei doi – femeia si vagabondul – o iau din loc si colinda cuiburile altora.
M-am uitat la primele 10 minute din obligatie, la urmatoarele 50 din curiozitate, iar la ultimele 30 cu tot mai mult interes. Cind am ajuns la sfirsit, am lasat sa curga genericul de final, am scos DVD-ul si am dat televizorul pe „mute”, uitindu-ma ca o toanta la imagini de undeva din Africa, de pe Travel & Living, pentru ca mi se pareau cele mai calme. Ce vreau, de fapt, sa spun este ca filmul te lucreaza, te face sa redescoperi ce bogata in sensuri e tacerea, ce bine te exprimi cind nu vorbesti. Nu e un film mut. Toate celelalte personaje vorbesc, chiar prea mult. Iar eroina scoate o singura propozitie, la final. Ce mai e frumos in acest film ciudat si inegal e ca autorul sau nu face nici un efort sa fie logic sau echilibrat.
Un fel de roadmovie modern
Printre alte filme ale lui Kim Ki-duk, mult mai cautate si mai pretioase, 3-Iron pica strimb, e un fel de roadmovie modern si la intimplare, care devine constient din mers de incarcatura sa metafizica, schimbind la un moment dat macazul. Asta in ultimele aproximativ 30 de minute, cind eroul aruncat in celula patrata a unei inchisori (acuzat de o crima pe care n-a comis-o) invata cum sa devina invizibil. Desfacerea planurilor se face dintr-o data, fsss. Pe albul claustrofobic al celulei (care cumva te trimite cu gindul la Birdy, de Alan Parker, poate din pricina asocierii dintre cuvintul „pasare” si ideea de evadare, dar si, fatis, la Blow-up-ul lui Antonioni), umbra eroului devine din ce in ce mai discreta, pina cind gardianul isteric descopera intr-o zi celula goala. Dar pe urma eroul apare din nou in celula, ca sa devina din nou „invizibil” si sa evadeze. Luat pe bucati mai mari sau mai mici, luat in ce-ti ofera la modul imediat, filmul e inselator pentru ca nu pare sa-ti dea mult. Nici chiar secventa de la final, cu aparitia eroului „invizibil” in casa femeii iubite si initierea unui „menage a trois” nu e un moment antologic, putind parea melodramatic si un pic fortat.
Surpriza vine dupa ce se termina filmul, cind descoperi ca parca ai luat un antibiotic. A inceput sa actioneze la un timp de… dupa administrare, iar efectul lui e puternic si stabil. Cred ca de-abia dupa ce efectul incepe sa devina vizibil, adica dupa ce s-a terminat genericul, incepi sa vezi filmul. Vizibilul e doar ce vedem cu simturile astupate de prejudecati, gelozie sau rautate, spune Kim Ki-duk, asa ca sa nu ne obosim sa ne intrebam cit de vizibil sau de invizibil era eroul. Filmul sau desface planurile. Vedeti, nu e nevoie sa mergi intr-un sanatoriu cu veverite ca sa faci o baie de liniste.