Carte  -  Constantin Pistea  -  

Scriitorul islandez Sjón schimbă de la un roman la altul atât stilul, cât și perioada în care se petrece povestea. Cu el călătorești în aceeași Islandă rece și dură, dar sari între secole și viziuni, după care revii la realitate cu senzația că ai locuit o vreme într-o minte ca un vulcan în plină erupție.

Sjón (n. 1962, Reykjavík), pseudonimul lui Sigurjón Birgir Sigu­rðsson, este romancier, dramaturg, poet și textier. Islandezul Sjón a fost nominalizat la Premiul Oscar pentru versurile din coloana sonoră a filmului Dansând cu noaptea (2000, regizor: Lars von Trier) și este recunoscut drept colaboratorul de cursă lun­gă al artistei Björk.

De altfel, Sjón și Björk se cunosc de când el avea 19 ani, iar ea 16, iar faptul că adeseori sunt amintiți împreună l-a cam epuizat pe scriitor, care chiar a gândit o glumă la un moment dat (redată într-un interviu realizat de Eli Bădică, publicat tot în „Suplimentul de cultură“), pe care i-a spus-o prietenei sale: „Știi cum e reprezentat Iisus aproape me­reu alături de crucea sa? Ei bine, așa și eu cu tine. Întotdeauna cu tine”.

În limba română, lui Sjón i-au apărut până acum romanele Ochii tăi m-au văzut (Editura Niculescu, 2008, traducere din lim­ba engleză de Anca Băicoianu), Vulpea albastră (Editura Polirom, 2014, traducere din limba engleză de Anca Băicoianu), Din pântecul balenei (Editura Polirom, 2019, traducere din limba engleză de Anca Diaconu) și Mánasteinn. Băiatul care n-a existat niciodată (Editura Polirom, 2020, traducere din limba islandeză de Ovio Ola­ru). Pentru Vulpea albastră, Sjón a fost laureat cu Premiul pentru literatură acordat de Consiliul Nordic, cea mai înaltă dis­tincție literară nord-europeană.

1883. Pe urmele vulpii fantastice

Sjón dovedește că este un scriitor dornic să taie până la osul poveș­tii – așa cum a mărturisit în interviuri –, lucru ce se vede limpede în Vulpea albastră, un roman de mici dimensiuni, în care găsești pagini cu o scurtă frază, ca aceas­ta: „Noaptea era geroasă, una dintre cele mai lungi din an“. Spațiul alb din jurul frazelor merge mâ­nă în mână cu liniștea care transpare din roman și cu imensitatea decorurilor.

În Vulpea albastră, totul se petrece în Islanda anului 1883. De o parte a poveștii avem un pastor, Baldur. De cealaltă, pe Friðrik, un botanist, care se pregătește să înmormânteze o tânără bolnavă de sindromul Down. Între cele două – să le zicem – jumătăți, apare această vulpe albastră, fantastică, dar incredibil de adevărată în ochii pastorului, care pleacă la vânătoare când e vremea mai rea. Iar vremea din iarna anului 1883 chiar a fost rea în Islanda.

Baldur Skuggason umblă prin nămeți după vulpea albastră, amă­­gitoare, ispititoare, ca după un țel al vieții fără de care nimic nu are sens. Uneori, pare că între vulpe și vânător există o conexiu­ne telepatică, iar pastorul simte că poate să citească gândurile vulpii. Alteori, abia o zărește, iar câteodată e nevoit să ghiceas­că unde s-ar fi putut duce. „Și, chiar în clipa în care viscolul era gata s-o înghită, se opri și se uită înapoi, către om. După care dispăru în goană.“

Când vremea devine imposibilă, știe că și vulpea trebuie să se fi adăpostit pe undeva, astfel că, deși vânătorul se află mereu cu un pas în urmă, este puternic sentimentul cititorului că nu mai e mult până la deznodământ. Sjón se dovedește aici un mare scriitor, care știe să pună poezia în slujba prozei și să ridice astfel emoția la cote neaș­teptate. În întregul roman avem o proză atent trasată și o tensiune care parcă vine de nicăieri.

Apoi, din poezia care inundă proza în prima parte a romanului, unde în centru se află acest pastor-vânător, scriitorul islandez face magie și din construcție: vine cu detalii din viețile lui Baldur și Friðrik, punctează informa­ții despre soarta tragică a nou-năs­cu­ți­lor cu sindrom Down din Islanda secolului XIX – erau uciși la naștere, fără milă –, după care condimentează totul cu elemente suprarealiste, la care se adaugă întorsături de situație care surprind total cititorul. Astfel, liniștii din prima parte Sjón îi opune o tensiune care vine din înțelegerea relațiilor dintre botanist, tânără și pastor.

Fără să vă răpesc din plăcerea lecturii acestui superb roman, aș puncta două elemente care mi-au amintit de un alt scriitor islandez, Jón Kalman Stefánsson, și de a sa Trilogie a fiordurilor. Primul ar fi importanța cărții: la Stefánsson, din cauza Paradisului pierdut al lui John Milton, Bárður uită să-și ia pufoaica înainte să iasă la pescuit, fapt care îi va provoca moartea; aici, la Sjón, găsim o psaltire, ale cărei pagini, făcute ghemotoc, îl ajută pe pastor să-și curețe puș­ca. Iar la Sjón cărțile chiar sunt chestiuni-cheie în cons­trucția personajelor sale, după cum se va vedea și în cazul altui roman, Din pântecul balenei, despre care povestesc puțin mai jos. Deocamdată revin la al doilea element comun pentru Stefánsson și Sjón: transportarea unui mort cu sania. Dacă la primul acesta este mobilul unui volum întreg din trilogie, la al doilea actul apare ca punte între botanist și pastor, pe sanie aflându-se (sau trebuind să se afle – veți vedea de ce spun asta) o persoană care face parte din viața amândurora.

Tăieturile fine și sigure, frazele atent construite, economia lor în text, complexitatea interac­țiunii dintre personaje într-o lume aparent pustie și îmbinarea dintre legendă, mit și realitate mi s-au părut atuurile de aici ale lui Sjón.

1635. Delictul de a gândi

Cinci ani au trecut între Vulpea albastră (2003) și Din pântecul balenei (2008), timp în care Sjón a mai publicat și Muza șoptitoare (Argóarflísin, The Whispering Muse, 2005). Cu Din pântecul balenei, Sjón păstrează același spa­țiu familiar, numai că deodată a sărit cu povestea de la anul 1883 la 1635, conturând un nou univers halucinant, dens, plin de viziuni uluitoare.

În paranteză fie spus: Islanda s-a aflat sub controlul coroanei daneze din 1380 și abia în 1918 Danemarca a recunoscut Islanda ca stat suveran. Islanda acelei perioade era răvășită de boală și sărăcie, iar singura șansă a omului de rând pornea de la încrederea oarbă în conducători. De aceea unul ca Jónas Pálmason, supranumit cel Învățat, un pasionat de lectură – și nu orice fel de lectură –, un bărbat obișnuit să gândească cu propria minte, un poet itinerant, tămăduitor și chiar exorcist, trezește permanent suspiciuni. În ceea ce îl privește, Soarta e precum Copenhaga: „crudă pentru mulți, dar mai cu seamă pentru el”.

Ce înseamnă că soarta este crudă pentru Jónas Pálmason? „Sunt osândit să-mi las locul de baștină, nimeni nu-mi poate întinde o mână de ajutor, oriunde m-aș afla e datoria oricărui bun creștin să mă predea autorităților și nu mi-e îngăduit nici un popas, oricât de mic, în nici un loc…

De-ar fi să nu mă supun acestei pedepse, mă așteaptă una și mai aspră, și-așa dușmanii mei mă vor împinge până în buza iadului de flăcări…“

„Greșeala“ sa poate fi astăzi interpretată drept delict de opinie, o chestiune mai degrabă morală, un act de „nesupunere civică“: refuză să ia parte, alături de țăranii mânați de lăcomie din satul său, la masacrarea unor vânători de balene basci care veniseră la pescuit în apele nordice. Iar faptul că nu acceptă să fie la fel ca toată lumea îl silește la exil.

De pe o stâncă golașă, Jónas contemplă imensitatea care îl înconjoară și își amintește momente din propria viață, multe dintre ele povești în sine, ce ar putea reprezenta, fiecare, puncte de plecare pentru alte romane: exorcizarea unui mort viu, vindecarea bolilor femeiești, colecțio­narea de tot felul de ciudățenii zoologice și botanice, alături de un alt personaj fascinant, Ole Worm, o analiză minuțioasă a unui corn de unicorn, despre care Jónas trage concluzia că nu are cum să fie decât un os de narval și, desigur, episodul în care Jónas ajunge în burta unei balene.

„Jónas Pálmason cel Învățat era unul dintre acei oameni pe care soarta îi poartă mereu de colo-colo. Abia ajuns în port, era azvârlit din nou pe marea tulburată, pe o corabie mereu mai șu­bredă decât cea dinainte.“

Pentru a îl crea pe Jónas Pálmason, scriitorul islandez a avut ca punct de plecare un vindecător care a existat cu adevărat, un anume Jón Guðmundsson, poet, cioplitor în os și pasionat de științele naturii, care a lăsat multe texte despre istoria naturală a Islandei și care și-a riscat viața pentru a relata despre masacrarea vânătorilor de balene basci. Pendulând între vis și realitate, prin mărturiile acestui învățat Jónas, Sjón reușește să ofere o ima­gine extrem de vie și de șocantă a Islandei din acea perioadă.

În acest roman l-am privit pe Sjón ca o combinație între câțiva scriitori români contemporani: Mircea Cărtărescu (cel din Nostalgia), Octavian Soviany (Viața lui Kostas Venetis) și Flavius Ardelean (ciclul Miasma). Suspans, dar și poezie, viziune, dar și realism crud, din inima unei lumi ale cărei metehne par să nu se schimbe niciodată. Față de celelalte romane ale scriitorului islan­dez, este foarte interesant că Din pântecul balenei a fost scris folosind fluxul conș­tiinței: mergea zilnic la Biblioteca Națională din Reykjavík, unde, timp de una-două ore, așeza viziunile pe hârtie cât de repede putea. Maniera aceasta de a scrie provoacă puțină confuzie în mintea cititorului, însă nimic peste care să nu se poată trece, pentru că romanul are suficientă magie pentru a fascina orice doritor de poveste.

1918. Despre filme, homosexualitate și gripă spaniolă

În cel mai recent roman al lui Sjón publicat la Editura Polirom, Mánasteinn. Băiatul care n-a existat niciodată, schimbăm din nou orizontul temporal și ajungem în Islanda anului 1918, când gripa spaniolă făcea ravagii și în țara nordică. Iar modul în care este descrisă capitala țării cuprinse de epidemie va duce cu siguranță mintea cititorului spre ce se întâmplă acum în lume:

„O liniște sinistră s-a așternut peste cele mai agitate și zgomotoase părți ale orașului. Nici un bocănit de copite, nici o roată de căruță hurducându-se pe caldarâm, nici un motor de mașină, nici un duduit de motocicletă, nici o sonerie de bicicletă. Nici un hârșâit de fierăstrău venind dinspre atelierele de tâmplărie, nici o lovitură de ciocan dinspre fierărie, nici o ușă trântită în depozitele de marfă. Nici o pălăvrăgeală dinspre servitoarele care merg către vest, la spălătoria cu apă termală, nici un strigăt dinspre docherii care descarcă marfă și nici dinspre băieții care împart ziare prin centru…“

În centrul istoriei descrise aici de Sjón se află un adolescent care și-a pierdut mama și care nu doar că supraviețuiește acestei perioade tulburi, ci îi și ajută pe cei aflați în dificultate. Un adolescent, o boală extrem de dură, dar și alte două teme complexe conturează acest roman foarte actual, chiar dacă descrie evenimente de acum o sută de ani: pasiunea islandezilor pentru cinematografie și istoria homosexualității din Reykjavík.

Pentru a scrie despre Máni Steinn sau „Moon Stone“ („Piatra Lunii“), Sjón s-a documentat, din nou, foarte bine. A strâns mulți ani materiale despre cele trei elemente care formează fundalul poveștii sale, epidemia, cinematografia și homosexualitatea, a citit cu aten­ție presa vremii – în care a descoperit că s-a scris foarte puțin despre filmele acelei perioade – și a avut ideea de a amplasa în mijlocul poveștii un adolescent capabil să privească totul fără a fi afectat emoțional.

Firul acțiunii din Mánasteinn. Băiatul care n-a existat niciodată este mai liniar decât în celelalte romane, poate chiar mai puțin complex, fără ca acest lucru să ducă la o diminuare a intensității celor povestite. Ești marcat, prin ochii adolescentului care ajută bolnavii, alături de un doctor și o tânără cu eșarfă roșie, de grozăvia și de forța devastatoare a epidemiei. Ești uimit de cât de pasionant putea fi cinematograful, chiar și acum o sută de ani, chiar și într-un loc atât de îndepărtat și de rece precum Islanda. Și ești surprins de naturalețea cu care poate fi redat un act sexual dintre doi bărbați, fie și de vârste considerabil diferite. Dar, dincolo de toate acestea, cel mai recent ro­man al lui Sjón funcționează ca un îndemn către empatie, respect și dragoste, către o lume care ar putea fi mai bună dacă fiecare s-ar gândi puțin mai mult și la cel de lângă sine.

„Dar dacă oamenii ar înțelege mai bine că sunt datori nu numai față de ei înșiși, ci și față de semenii lor, această selecție a morții, care ne pare atât de dură și de nedreaptă, nu ar mai fi atât de greu de acceptat. Dacă dragostea ar fi mai multă și mai puternică, fiecare dintre cei care au pierdut pe cineva drag ar găsi sprijin reînnoit și prietenie. Și dacă valul imens de suferință ar face ca oamenii să dobândească mai multă pricepere în a împărți bunătate semenilor lor și în a arăta mai multă dragoste și afecțiune ca înainte înseamnă că trecerea lui n-a fost în zadar.“