Când am început să scriu la Vântul, duhul, suflarea (Polirom, 2020), habar n-aveam că o să-l închei și că va apărea într-o perioadă atât de stranie și de apăsătoare cum au fost lunile de pandemie.
Începând din martie am avut senzația că trăiesc într-o altă viață, una nu tocmai străină, imperceptibil legată de cea dinainte, și totuși alta. Chiar înainte de lockdown, încheiasem de citit la arhivele CNSAS mărturiile unor frontieriști sau ale celor care îi urmăreau, dosare întregi dedicate unor fugi peste Dunăre, unele soldate cu o reușită, altele cu moartea sau dispariția celor implicați. O serie de drame pe care cu greu le mai poți recompune acum, pentru că e greu să recompui adevărul din versiunile trunchiate, contradictorii, consemnate într-un limbaj bolovănos, de funcționar indiferent, sau excesiv de ambiguu, de vag, ale unor martori pe a căror bună credință nu te poți baza.
Nu știu ce a fost mai șocant, ce m-a urmărit mai mult din ce am citit în aceste dosare, dar cu siguranță sentimentul unor vieți irosite, suspendate, întrerupte într-un mod atât de brutal e cel care se regăsește cel mai pregnant în carte, precum și incertitudinea, spaima, deșertăciunea vieților celor rămași în urma fugarilor, a familiilor nevoite să se împace cu absența unuia dintre membri.
Multă vreme am auzit vocile celor prinși
Într-una dintre ultimele ieșiri dinainte de lockdown, mă întorceam de la arhive și m-am gândit, cu un fel de bucurie mică, ascunsă, amendată imediat de conștiința pericolului, că mă voi închide în casă cu tot ce citisem și fișasem și că voi scrie până mă voi elibera de tot ce am acumulat. Așa a și fost, toate lucrurile citite au crescut, s-au ramificat în carte și au dat până la urmă tonul ei cel mai pregnant.
Multă vreme am auzit vocile celor prinși și obligați, fără îndoială, să scrie despre experiența fugii într-un registru cât mai dramatic, aproape naturalist uneori, șocant, cum este episodul cu carcasele animalelor pline de viermi pe care un fugar ajuns într-o fabrică din Italia e nevoit să le care, menționat și în carte. Sau vocile care înșirau, în notele informative, cu titlu de adevăr absolut, cele mai contradictorii detalii, parcă înadins, încât cititorul de azi să nu mai poată descifra adevărata desfășurare a faptelor. Toate documentele citite, chiar dacă nu folosite direct, sau ca atare în carte, au dat tonul pasajelor despre familia fugarului, rămasă în urmă într-o eternă expectativă, trăind dramatic absența tatălui, fără să afle vreodată ce s-a întâmplat de fapt cu acesta.
În timp ce scriam despre cum încearcă avocata Iolanda Vasilescu să supraviețuiască absenței lui G., despre cei doi băieți care interiorizează experiența asociind-o inevitabil cu trauma relației oricum în destrămare a părinților lor, m-am întors mereu la epilogul care povestește ultimele ore din viața fugarului, am lucrat la el practic pe parcursul scrierii întregii cărți, încercând să fiu mereu cât mai aproape de personaj, în momentele cele mai dramatice ale vieții lui. Am citit mult despre clima și relieful din zonă, despre tipurile de plante, subacvatice sau nu, solul, tipul de faună, caracteristicile apei fluviului, am văzut documentare.
Nimic nu se întâmplă izolat și nu afectează o singură generație
Dar mai ales am încercat să-mi imaginez ce trebuie să fi simțit un om aflat față în față cu nemărginirea și necunoscutul fluviului, cu propria singurătate, cu regretul și dragostea pentru cei lăsați în urmă. M-am bucurat enorm când primii cititori ai cărții, scriitori sau critici ei înșiși, au spus că e un episod foarte acut, cred că a purtat de fapt cea mai semnificativă parte din încărcătura emoțională acumulată în cei aproape trei ani cât am lucrat la roman.
Am scris în bună parte cartea într-un registru realist, raportându-mă mereu la evenimente istorice, politice ale secolului trecut în special și la impactul pe care l-au avut asupra oamenilor care le-au trăit, dar și, indirect, asupra celor din generațiile următoare. Nimic nu se întâmplă izolat și nu afectează o singură generație. O bună parte din evenimente, ca foametea care ajunge și la Cahul și salvarea miraculoasă a lui Constantin, începutul colectivizării, care îi declanșează psihoza, consecințele regimului Dej, a cărui drezină trece fantomatic prin satul C., ca promisiunea unui viitor strălucitor care n-a mai venit, pornesc de la detalii reale, auzite sau citite. Dar m-au interesat foarte mult și relațiile care se creează între părinți și copii, de cele mai multe ori condiționate de traumele pe care cei dintâi le-au trăit, la rândul lor, consecințele lipsei dragostei sau ale absenței, sau relațiile de dragoste și putere, obsesive și foarte greu de înțeles până la capăt. M., naratorul, este un fel de Esau biblic, lipsit de privilegiile primului născut, dar mai ales de dragostea mamei, care își pune definitiv amprenta asupra vieții lui.
Ultima parte a cărții se întoarce în secolul al XVIII-lea, la povestea familiei unui boier antiunionist, al cărei conac supraviețuiește de-a lungul epocilor, și a vieților oamenilor, ca o efigie a unui timp trecut și a unei istorii tulburate.