Actualitate  -  Bogdan R?ileanu  -  

Lucrul la această poveste a fost plin de îndoieli. Ca o migrenă oftalmică care se instalează și nu știi ce e, ce se mișcă în interiorul văzului. Ce este pata asta care s-a pus peste privire? De la ce a început? Cât mai durează? Migrenele oftalmice, spun studiile, afectează de obicei persoanele cu vârsta cuprinsă între 30 și 40 de ani. E ceva cu vârsta asta. Încep să apară tot felul de întrebări. Dintr-una în alta la un moment dat a început această migrenă oftalmică legată de Miorița.

Lucram într-o agenție de publicitate corporație și observam cum se mișcă oamenii în interiorul acestui colos, cum decurg relațiile între șefi și restul oamenilor, cum e preluată datoria și cum rezistă omul în general în intestinele acestor organisme uriașe. Mi s-a părut că cea mai întâlnită trăsătură printre oamenii de peste 35 de ani era resemnarea și imediat ce a apărut cuvântul resemnare a apărut și gândul cu Miorița.

Autorul baladei a pus în versurile acestea gânduri din gândurile sale

Inițial am explorat o idee despre cum urmașul acestui ciobănaș primordial se emancipează în cadrul corporației și se transformă într-un Mesia venit să salveze românii corporatiști de resemnare, un fel de a doua venire a ciobă­nașului, dar am renunțat la gândul fantastic și am continuat cu alte întrebări. Oare ciobănașul care se resemnează este același cu autorul baladei? Cum e posibil ca un tânăr care află de complotul împotriva lui să se resemneze în fața morții? Un om tânăr se zbate pentru viața lui, fuge sau se luptă, nu cedează în fața morții așa ușor, nu? Un tânăr obișnuit cu greul nu dă așa ușor înapoi în fața unui inamic pe care îl vede. Se apără.

Apoi a venit pandemia și m-am trezit închis în casă. Era o liniște în martie peste tot pământul, miroseam a clor și puteam să-mi aud gândurile când priveam pe geam. Îmi era frică de vreo câteva zeci de ori pe zi și o dată sau de două ori prindeam curaj, mă ridicam deasupra problemei invizibile și mă linișteam și liniștea avea ceva dintr-o resemnare, dintr-o înțele­gere cu care poți privi o situație pe care nu o poți controla.

Și am reluat întrebările despre Miorița de unde le lăsasem. Dar dacă moartea care îl ame­nință pe ciobănaș era o moarte deghizată? Dacă autorul baladei spune punctul lui de vedere despre cum în­țelege moartea și se folosește de acest complot doar ca să aducă subiectul în discuție? Și am început să scriu o nuvelă, condus de acest gând, că autorul baladei este un om (m-am gândit dacă nu cumva a fost de fapt o femeie, pentru că femeile sunt cele care au cântat mai des la sate și le-a fost mereu mai ușor să se deschidă în fața lumii) care a pus în versurile acestea gânduri din gândurile sale, din propriile expe­riențe și întâlniri cu moartea.

Scrisul mergea greu. Dimi­neața câte puțin. Primăvara intra printre blocuri cu neliniște. Se vorbea despre prăbușirea pieței de carte, despre golul în care au căzut dintr-o dată librăriile, scriitorii, arta, totul se prăbușea. Cum să mai scrii? Nu găseam spirt la magazine, nici drojdie. Într-o noapte am mers prin vreo patru supermarketuri. Am luat clor. Îmi dispăruseră amprentele.

Mi se părea că umblă cuvântul „moarte“ ca un rechin prin toată povestea

Pe urmă m-am îmbolnăvit. Am făcut o amigdalită și am ajuns la spital. Era cu trei zile înainte să se ridice carantina națională. Luna mai. Pomii din curtea spitalului erau cei mai frumoși pomi din lume. Eram singur în tot spitalul. Din șase în șase ore veneau asistentele și îmi făceau antibiotice intravenos. După ce plecau mă ridicam și mergeam la fereastră. În salon erau multe icoane de hârtie lipite pe pereți. Se suferise mult, se murise mult acolo la câte icoane erau. În plasa de țânțari de la fereastră era o ploșniță de cereale, gândacul ăla verde care intră primăvara și vara în case. Era moartă ploșnița. Am transformat-o în albină și am băgat-o în povestea mea despre Miorița când am ajuns acasă. Iată că povestea autorului din Miorița devenea puțin și povestea mea. Îl bănuiam pe îna­intașul meu de subiectivism, dar uitasem să îmi retrag propriile tentacule din poveste. Ironie a scrisului. Oricum, la un moment dat, spre final, mi se părea că um­blă cuvântul „moarte“ ca un rechin prin toată povestea lui Arhip, colcăia și m-am gândit că și asta e pesemne o reflexie a minții mele. Terminasem prin iarnă Sălbaticul lui Arriaga și lăsase urme.

Mi-a luat vreo patru luni să termin această ficțiune. Planul fusese să scriu o nuvelă, dar a ieșit mai mult de atât. L-am contactat apoi pe Adrian Botez la Polirom, iar el, generos și răbdător, a prezentat cazul mai departe. Să nu lași moartea să te găsească a devenit o carte. Mulțumesc.

Migrena oftalmică încă nu a dispărut, din când în când mai apar întrebări. Cel mai des mă întreb de ce am vrut să scriu această poveste. Pentru că a trebuit. Pentru că e și despre mine, și despre alți scriitori. Nu pot să știu precis dacă simt și alții la fel, dar intuiesc că da. Când scrii, nu lași moartea să te găsească.

FOTO 2: www.bookaholic.ro

Galerie foto