Avanpremieră  -  Suplimentul de Cultura  -  

„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din romanul Omul din eprubetă, de Nichita Danilov, care va apărea în curând în colecția „Fiction Ltd.“ a Editurii Polirom.

– Fragment –

În fine, eram încă destul de mahmur, totul se învârtea în capul meu, săream de la o idee la alta, fără să ajung la nici o concluzie. Simțeam o arșiță în gât și o uscăciune pe vârful limbii și în orbitele ochilor, ca și cum aș fi înaintat prin deșert. Astfel că am scos sticluța din geantă, pardon, din buzunar și am mai tras un gât. Și, ca să fiu cu sufletul împăcat, am prizat și un pic de praf alb. Mahmureala însă persista. Imaginile aveau o consistență tulbure, ames­tecându-se între ele și luând forme din cele mai neașteptate. La fel și gândurile. Nu știam exact unde mă aflam, înăuntrul eprubetei sau în fața palatului preziden­țial.

Realitatea din afară se dedubla mereu, căpătând contururi du­ble sau chiar triple. Vedeam turnurile palatului prezidențial și porțile înalte din fier forjat cu vârfurile ca niște capete de săgeți aurite. Vedeam și palmierii, și chi­paroșii, și aleea ce se ridica acum vibrând ușor în aer la o înălțime de câteva palme. Pășeam pe ea, dar sub pașii mei vedeam și alți pași ce mă urmau îndeaproape. Asfaltul devenise alb și moale ca și cum ar fi fost umplut cu bule de aer sau cu puf. Călcam pe el fără să depun nici un efort, ca și cum trupul meu n-ar fi avut greutate…

Apoi, la câțiva metri, în fața mea am văzut tremurând în aer silueta președintelui. Aerul devenise deodată vâscos și am început să respir din ce în ce mai sacadat. Preșe­dintele respira și el destul de greu, parcă gata-gata să se sufoce. Dar asta a durat o fracțiune de secundă, nu mai mult. Dar fracțiunea aceasta de secundă s-a oprit în loc și n-a mai vrut să trea­că, astfel că și eu, și preșe­dintele, și tot spațiul din jur am rămas suspendați în bula aceasta de timp pe care am asemuit-o cu o picătură de rouă agățată de un ram. Picătura tremura deasupra hăului și odată cu ea tremuram și noi, oglindindu-ne într-o altă picătură suspendată deasupra altui hău. Și, pe măsură ce tremurul continua, din conturul trupurilor noastre se desprindeau alte trupuri, din ce în ce mai mari, apoi din ce în ce mai mici, ajungând până la mărimea unui embrion.

Clădirile și arborii, mașinile și parcul și porțile palatului prezi­dențial, pulsând, se măreau și se micșorau, transformându-se în linii și în puncte. Apoi bula se spar­se și realitatea de acolo se revărsă contopindu-se cu realitatea de aici, dar și cu cea din eprubetă. Am simțit că mă apucă un vertij, fiind gata-gata să mă prăbușesc din nou în gol. Dar am făcut un ultim efort, am tras adânc aer în piept și mi-am revenit. Desigur, nu cu totul. Ci doar atât cât să nu cad din picioare. Aerul vibra în jurul meu. Și odată cu el vibrau și geamurile și zidurile și porțile palatului. Iar preșe­dintele vibra și el, reflectându-se în mica băltoacă de apă ce se întindea sub el și unde în loc de președinte înota un embrion.

Prin urmare, și președintele trece prin stări depresive, mi-am zis. Altfel de ce reflexia sa în apă ar lua forma unui mormoloc?! Deosebirea dintre noi ține de nuanță, dar în esență s-ar putea să suferim de aceeași boală. Eu eclozez într-o eprubetă în laboratorul profesorului Brauner, înconjurat de o șleahtă de Napoleoni și Bonaparți, simboluri ale puterii absolute, iar președintele – într-o băltoacă înconjurat de bodyguarzii săi. Avem, în fond, aceeași soartă. Și amândoi suntem mahmuri.

Timpul părea că se lățise. Secundele stăteau suspendate în aer, umplute cu prezent și cu trecut. Tâmplele îmi vâjâiau, ochii se albiseră. Iar mâinile păreau să nu aibă astâmpăr. Îmi mișcam degetele, căutând să maschez tremurul interior. Între timp, versurile Omului negru continuau să mă anime, derulându-se automat în mintea mea. Da, eram mahmur. Mahmur cum nu fusesem nici pe Nebuloasă. Și-n starea asta de mahmureală, în ritmul sacadat al versurilor lui Serghei Esenin, m-am apucat să-mi inventez o nouă biografie. Mi-am închipuit că sunt poet, reporter, vânzător ambulant și actor.

Eram pătruns de mahmureală până-n adâncul creierului și-al oaselor și mahmureala aceasta îmi crea o stare de degringoladă vecină cu nebunia, cu neantul, spre care lunecam la fiecare pas, întrebându-mă dacă exist cu adevărat sau nu. Ca să mă conving că aveam o oareșicare consistență și că nu eram doar o formă goală fără conținut, mi-am pipăit cu vârful degetelor vena de pe tâmplă. Am pipăit și jugulara de pe gât. Am simțit pulsând prin ele sângele neașteptat de liniștit pentru starea de angoasă de care eram cuprins și m-am calmat pe loc. Da, existam, existam cu adevărat. Eram poate o simplă adiere. Dar eram. Și nu oriunde, ci într-un loc oarecum privilegiat, situat în preajma por­ților palatului prezidențial! De bucurie, am început să îngân un cântec. Și, pe măsură ce cântam, porțile palatului prezidențial păreau să-și piardă consistența, transformându-se într-un desen alcătuit din litere, cifre și note muzicale: do re mi fa sol do! Do re mi fa sol do, cântam. Do re mi fa sol do… Eram nebun? Înotam în lichidul amniotic sub forma unui vârtej de litere. Eram acolo, dar eram și aici. Mă înălțam și coboram, privind când în ochii profesorului, când în ochii președintelui.

Da, existam, existam cu adevărat. Și încă într-o dublă ipostază, de fetus și de om.

CARTEA

„Dacă vă puteți imagina un Bulgakov trecut prin universul lui Swift, în timp ce ghizii sunt, pe rând sau concomitent, Urmuz sau Daniil Harms, ambii în mare vervă, dar și Sigmund Freud, atunci nu veți ezita să vă lăsați purtați de povestea fas­cinantă pe care ne-o propune Nichita Danilov, unul dintre povestașii adevărați ai literaturii noastre de azi, coborându-ne în abisul inconști­entului uman din eprubeta sa, populată cu tot felul de entități și arhetipuri. Un embrion aterizat de pe nebuloasa Andromeda pe Pământ, ajuns în laboratorul unui profesor nebun, dar care mișcă universurile pe degete, este martorul uimit al unei vieți cotidiene terifiante, greu de înțeles, aflată nu întâmplător în rezonanță cu lumea românească posttotalitară. Mai mult, de pe nebuloasa natală, embrionul aduce pe Pă­mânt dublura ancestrală a cronovizorului lui Ernetti, aparatul alchimic care facilitează dețină­torului să pătrundă în biografia altuia, ca un vierme într-un fruct, și să o roadă pe dinăuntru. Astfel descoperim că fiecare om trăiește în final viața din subconștientul celor­lalți, înstră­inându-se complet de propria existență. Homunculul din eprubetă pare mesagerul unei noi omeniri; el are două seturi de dinți, unul pentru mestecat mâncarea, altul pentru mestecat cuvintele fără sens, în timp ce în jurul său colcăie o mulțime somnambulă de oameni-mâini și oameni-degete într-un spectacol halucinant, de un umor sublim, care îți întoarce sufletul pe dos la fiecare pagină. Și astfel, în această lume nouă forma corpului uman este ajustată în funcție de nevoile psihicului; psihicul comunică la rândul său direct cu o divinitate care își manifestă teribila «prezență prin absență», trupul fiind un recipient pentru sufletul care se uzează fie că e sau nu e folosit. Distopie luxuriantă, satirică, cu un imaginativ care debordează de soluții epice mereu sur­prin­zătoare, Omul din eprubetă este un roman total care caută să imprime un sens absurdului vieții de zi cu zi.“ (Adrian Alui Gheorghe)